scânteietoare, apare şoldul plin şi răcoros al lunii iar stelele pălesc invidioase şi diamantele lor cu mii de focuri nu mai au preţ, Şi cum într-o grădină se deschide dumnezeiesc trandafirul bucurând-o pe tânăra stăpână şi făcând celelalte flori să-şi aplece căpşoarele ofilite de mireasma îndurerată, aşa ai apărut în viaţa mea, pe neaşteptate, cu putere deplină, făcându-mă să nu mai pot respira, să mă îmbolnăvesc de dragoste, să mi se pară nesuferit patul celorlalte femei şi gura lor veştejită.

  Orion şi tu blândă Cassiopee, Săgetătorule de flacără, Lyră, Leu fabulos, v-aţi găsit, iată, împărăteasa. Maghiran şi mixandră, lalea sulemenită, garoafă, vă ştiţi de-acuma regina. Plecaţi-vă ei, ah, plecaţi-vă!

  Liubov, liubov.

  Unde încape atâta chin?

  Căci mă iubeşti şi totuşi mă chinuiesc, eşti lângă mine şi parcă ai fi peste mări, liubov, liubov.”

  Oh, putere-a muzichiei! Cum Orfeu odat în veacuri

  Aduna jigănii roată între stele şi-ntre lacuri

  Muind deştele în unda Lyrei, îmblânzind pre ele, îşi dăşchisă Zenaida, între lacuri şi-ntre stele, Inema, ce-i de vergină, deşi trupul e-ntinat.

  — Spune, mări, venetice, d-unde tu ai învăţat

  Astfel să-ţi faci joc c-un suflet ca şi mâţa cu un şoarec?

  Hai şi-mi zi mai mult sub punte.

  — N tunecatul arhondarec, Fiindcă voi a plânge noaptea asta zugrăvită-n cer.

  Şi răpiţi dă ploi dă stele junii în chilie pier.

  Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo nu visă pentru a lui

  Hurie aşa tapeturi pe mătăsuri nărămzui, Aşa perine brodate-n fir dă aur, ce închipui

  Lebezi grele, gnomi, ondine care-şi reflectează chipu-i

  În mallarmeanul luciu cu intarsii de morfil

  Gheridonului dân unghiu, mesei large jugendstil, Paravane dân Ţipangu şi chineji săpaţi în jad, Flori dă mine pe mileuri, ghiersuri dân Upanişad

  Condeiate-n rame grele. Pe părete, o oglindă Ş-arunca-n cămară apa tremurată, licurindă, Dă cristal dă dân Veneţii. Vai, adânc privi în ea Languedoc. În loc de chipu-i, el văzu o beizadea, Jun cu capul ras sub vastul glob dă muselin. Pe buză O musteaţă supţirică. Verde-n ochii de meduză Verde dă venin dă viperi, însă dulce e nespus Cum e dulce gândul morţei desperatului hindus. E sprinceana ca şi arcul, trasă cruntă dân penel Şi ineluri are-n mâne, ş-are în urechi cercel Iar de stânga fir dă aur îi înconjură musteaţă. O hanâmă numa-n văluri ce-i iveşte poponeaţa Şi toţi nurii, îi aduce linguriţa de şerbet. Pre o tavă odihneşte în felii un melemet. Să cutremură franţuzul, mâna la jungher îşi duce, Dar să limpezi oglinda, iară el îşi face cruce. Să lungeşte Zinaida pă divanul persian Şi zuavul ciupi dulce coardele. D-obsidian

  Ochii îşi plecă fămeia:

  — Zi-mi, dă ştii, acea poveste 'N cari princesa Mădălina, care-n lume nu mai este

  Mai frumoasă, e răpită d-un balaur uricios.

  — Mais, bien sur, grăi franţuzul ce în jilţ stătusă jos.

  Mai daţi-mi vin şi-mi mai zâmbiţi, Ochi dragi, iar voi de prisosiţi, Naramze.

  — N faţa-mi poposiţi, Şi-oi spune de Madelaine. E mult de când s-a petrecut Povestea, într-un vechi ţinut Cu ordalie şi cu scut, Ţinutul Evergren.

  Un crai bătrân, beţiv şi mic Cu pe obraz un roş petic Ce lupus doftorii îi zic O fată-avea: Madelaine, Ce peste câmpuri se plimba Şi-n codri goi se înfunda Şi-o mai frumoasă nu era în ţara Evergren.

  În ochi adânc de îi priveai Doar cai şi cavaleri zăreai, Turnire-n pajişti verzi de rai Visa mereu Madelaine. „Ah, niciodată nu voi fi Decât a celui ce-ntr-o zi într-un turnir m-o cuceri, Aici, în Evergren.”

  Dar riga altă vorbă-avea: „Cine de lupus m-o scăpa Răsplată fata mea voi da, Cuminţea mea Madelaine.” Se-nfăţişară mii şi mii De felceri mari, cu letinii, Dar nici un fel de doftorii In tristul Evergren

  Nu ştergeau pata din obraz A beţivanului de cneaz Şi nimeni nu primea ucaz

  Şi mâna lui Madelaine, Pân-un neguţător sosi Pe ape reci, printre scrumbii, Şi marinarii pe frânghii Strigară: „Evergren

  La curte el intră semeţ, Pe rigă îl privi isteţ Şi grăi chipeşul drumeţ Zâmbind către Madelaine: „Eu, rigă, ştiu a vindeca Într-o clipită pata ta Căci nu-i ce spui domnia ta Şi toţi din Evergren.

  Nu lupus, ci-a ruşinii pată Iţi e pe faţă înfierată După o bătălie dată (Oh, iartă-mă, Madelaine) Când încolţit de crudul Kron Tu ai fugit ca un poltron Şi te-ai ascuns aici, sub tron, In plânsul Evergren.

  Deci, dacă vrei a vindeca De pe obraz ruşinea ta, Ai să-mi dai mie fata ta, Pe dulcea mea Madelaine, Şi eu îndată voi porni

  Şi-ale lui Kron ţinuturi mii Cu spada le voi cuceri Doar pentru Evergren.”

  Riga sări ca un pardos: „Neruşinat şi ticălos!

  Să nu-l asculţi, i-un mincinos, Frumoasa mea Madelaine!

  În temniţă îl aruncaţi

  Şi mi-l munciţi, şi-l ferecaţi!

  Vă dau poruncă să uitaţi, Supuşi din Evergren, Tot ce grăi ăst fanfaron.

  Dau ordin: Nu există Kron

  Şi nu am stat nicicând sub tron!”

  Dar apriga Madelaine

  Strigă din jilţ de purpur: „Tată!

  Tu ştii că e adevărată

  Povestea asta, ştie toată

  Suflarea-n Evergren!

  Ah, scrie-i tu lui Kron în nord Ca să îşi lase-al său fiord Că sunt în totul de acord Să îi dau eu, Madelaine, Şi inima şi mâna mea Dacă-n turnir va triumfa Sub cerurile de lalea De-aici, din Evergren.

  Şi junele de negustor îl va-nfrunta dacă-i e dor De chipul meu surâzător.„ „Aşa va fi, Madelaine!„ Răspunse craiul aplecând Obrazul roşu spre pământ „Căci nu pot să-mi înec tot bând Ruşinea-n Evergren.”

  Trecură zilele de mai Şi în grădinile de rai Sunt mână-n mână jun bălai Şi tulburea Madelaine. El îi citeşte de Arthur, De palida Badroulbadour. Sub perii-n floare, sub azur Ei cântă-n Evergren.

  Ăsta timp, pe drum de caşaloţi, Cu ţurţuri grei prinşi în mustăţi, Vin mişcătoarele cetăţi (Uitase şi Madelaine), Ale lui Kron corăbii lungi. Pe ale mării