Kron, ochi de piatră, barbă creaţă Miroase a oţel şi ceaţă. Proptit în cizmele de ghiaţă, Cu ochii la Madelaine, Rânji spre rege: „Rege şui, Pentru ai mei nimica nu-i De preţ în bietul tău, sâlhui, Regat, în Evergren.

  Nici fata ta n-o preţuiesc, Dar provocarea o primesc. Vreau în turnir să biruiesc Sub ochii lui Madelaine. Orice rival voi căsăpi In lâncedul de miază-zi. Cine mă poate birui In blândul Evergren?”

  Plecă, apoi, râzând în hohot, Se depărta pe cal în tropot. Rămase inima în clocot A palidei Madelaine. „De ce gândind la el mă dor Gândirile? De ce mi-e dor? Doar îl iubesc pe negustor, Strein în Evergren.”

  Pe seară ea intră-n iatac, Se pieptănă prelung, buimac, Când pe fereşti un vârcolac Pătrunse la Madelaine. Avea aripe mari de piei Bătute-n pietre cu scântei.

  Fiara, nimic de felul ei Nu e în Evergren, Căci are solzi sticloşi de aur Şi nări cu foc, boaşe de taur, Labe cu ghiare de balaur. Păşi înspre Madelaine Şi o înfăşură-n aripe, Zbură cu ea în două clipe, Pieri palatul ca nisipe, Pieri şi Evergren.

  Iar dimineaţa o aduse, Încercănată-n pat o puse, Unde fusese nu ştiuse (Sau ai ştiut, Madelaine?) în gândul ei, o roşă pată Venea mereu, văzută-odată, Dar unde? Unde? Spune-odată, Ah, unde-n Evergren?

  Nopţi după nopţi la ea venea Balaurul care ardea Cu ochii reci de peruzea. Pleca atunci Madelaine Cu el. Se întorcea în zori Şi nu-i ardea de negustori, De peri, de fluturi şi de flori, De regi, de Evergren.

  Veni şi ziua de turnir, Se ridicară corturi şir, Juni scutieri leiţi în fir Veneau după Madelaine. Crainici din trâmbite sunau, Flamuri în lănci se agitau, Covoare pe balcon erau In ţara Evergren.

  Şi iată-i: îmbrăcaţi bogat, Pe cai cu pieptu-mplătoşat Rivalii cu panaş rotat Salută pe Madelaine. Pierită ea le face semn. Vibrează lăncile de lemn Şi caii zguduie solemn Pământu-n Evergren.

  Prin crăpătura vizierii Crunt se scrutează cavalerii Şi se reped, se fac puzderii Sub ochii lui Madelaine. Caii se surpă, ei se scol Şi fac cu spada rotocol. Nu s-a văzut aşa pârjol In blândul Evergren.

  Căci spadele lucesc în soare Ca nişte flame arzătoare Şi se izbesc în scutul tare.

  Şi-acoperă Madelaine Cu mâna cea subţire ochii Şi mâna s-a crispat pe rochii Nimic mai crunt, din Capadochii Şi până-n Evergren.

  Neguţătorul se feri De-un fulger, şi apoi izbi, Capul lui Kron îi despărţi Şi vesel spre Madelaine Se îndreptă, când deodată Căzu prinţesa leşinată Şi se opri suflarea toată 'N regatul Evergren.

  Nunta ţinu o săptămână Apoi străinu-o luă de mână Şi se-ncuiară împreună El şi a lui Madelaine. Sub stelele ca mii de focuri Mai continuau cânturi şi jocuri, Mii se rupseseră de tocuri In vesel Evergren.

  Dar dimineaţă, înjunghiată Zăcea, într-o de sânge pată, în singura de sânge pată, Nevrednica Madelaine. Neguţătorul se porni Spre Indii cu-a lui bogăţii

  Şi au rămas de-atunci pustii Grădini în Evergren.

  Balaurul, să ştie-oricine, Din visul de fecioară vine Şi pe ea însăşi o răpune. Aşa păţi Madelaine, Ce răvăşită-n orice noapte La a lui Kron ureche şoapte Fierbinţi suflase. Pieri în noapte, în noapte, Evergren!

  Şi tăcu ghitara, stinsă fu a muzichiei flamă, Cum un echo să înghite în a nourilor scamă, Cum să stânge un amoriu după lunge suferind.

  Îşi zbătusă Zenaida gene ude şi fierbinţi.

  „Cahmachi!” răcni juna suspinând înăbuşit

  Vrând a-şi smulge de dân peptu-i cu sâni fragezi dăruit

  Un amoriu ca un ghimpe, un blestem înmiresmat.

  Iar Briliant rămasă palid, de blestem împovărat.

  Juno, pentru care scris-am cântul patru special, Ai să vezi că ofiţirul cu aspect orighinal Are să o izbăvească de zurlia beizadea Pre-a lui Manoil sorioară, şi de soaţă o s-o ia, Dar la capul multor plânsuri, încercări, peripeţii Ce-n postmodernist opuscul te cufundă-n reverii. Să-i lăsăm deci să suspine, suspina-vor încă lung. Eu la Manoil, Iaurta şi tâlhari vreau să ajung. Cufundat în mii de harţe, în sextanţi şi astrolabi Făcea punctul cu compasul Manoil. Cârmaci arabi

  Ticluise artea mândră-a navigării fără greş. Învârtea matroz destoinic roata cârmii, de cireş, La busol ochind, urechea întinzând spre Manoil, Latitudini, longhitudini, graduri numărând umil. Palicarii şi piraţii, în miroasne de obiele, Zvârlea zaruri dân cornete, zuruia arşici de miele, Pişea cidrul peste punte în şiroaie nărămzii Pre spinăruri de delfinuri tot cercând a nemeri. Iar subt negura de stele ce pe-arhipelag să lasă Ca un roiu de lăcuste pre o pajişte umbroasă, Lângă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc Şi dân el ghiceşte soartea ca ţâganca dân ghioc:

  — Uite Riga ce să culcă cu Reghina curviştină Subt pocalul ce asvârlă coade-coade de lumină. Asta, proştilor, semn este că veţi da o luptă-n vis. Faceţi rugi, bateţi metanii. Uite-un drum ce e închis Dă un înecat: vezi oare ce obraz mâncat de raci? Un casteliu însamnă, cu cătane audaci Ce dân voi doar unul şti-va a-i dăschide poarta grea. Într-acolo bila rece dă cristal îl va purta. Uite şi cea mai soioasă dântre feţe: E Milogul Cu bocceaua-n băţ: sălbatec o să fie epilogul, Căci însamnă cerşetonul totdeauna un alean. Uite Chitul ce pe Iona l-au trecut preste Ochean: Blestemaţilor, semn este că-ţi vedea pre Dumnezeu! Şi sfârşind cu prevestirea, mult ciudosul de romeu Rupe, rupe mucavaua şi azvârlă-n mare toate Cărţile. După barcaze, peticele colorate Să ţinură ca o trenă dă presimt şi dă destin.

  Curând scaldă Aurora ceriul palid, levantin.

  CÂNTUL AL

  C

  INCILEA

  Manoil găsi safirul Hai, că am ajuns la Hosna Ce v-am zis? E Dumnezelea Dihănii noi, ciudoase, să iviră pe o rină Au n-aţi auzit de Zoe f Vive le son du canon E om ce suie-n aer, atârnat de trei elici Aur! Aur! Omul duh e, sete pură Veac al nouăşpe! Te laud Da nu-ţipasă dă orfanii ce munceşte