Libertatea absolută nu se poate cuceri decât prin anularea karmei, adică, în definitiv, prin abolirea Istoriei

(M. Eliade, Jurnal, 1959)

Modernitatea Europei este guvernată de o tensiune fundamentală a spiritului uman, tensiunea care opune afirmarea sensului acestei lumi, a logosului ei, negaţiei oricărui sens, afirmării unei deveniri goale a istoriei ca pură fenomenalitate. „Căderea în istorie“ de care vorbeşte Eliade este tocmai această „eliberare“ a omului de sarcina sensului. Astfel lumea terorizează în simpla ei devenire conştiinţa umană care devine receptacol al acestei terori şi care produce neîncetat teama nedefinită şi infinită, angoasa perpetuă a existenţei.40

Această „cădere în istorie“ care face din om o fiinţă a abisului poate stârni voinţa recuperării hermeneutice a unei epoci aurorale a devenirii umane, voinţa de a descifra semnele unei fiinţări arhetipale, deci autentice, a omului în orizontul întemeierii originare. Epocă a întemeierii, deci anistorică, sau care abolea istoria prin arhetip, epocă a arhaicităţii, a posibilităţii „de a transcende definitiv timpul şi de a trăi în eternitate“.41

Eliade a fost probabil cel mai aproape de o ipoteză care să armonizeze experienţa interioară cu experienţa cunoaşterii mediate, „obiectivate“ a urmelor acestei lumi arhaice. Eliade îşi întoarce privirea spre arhaicitate pentru că vrea să opună ceva esenţial unei modernităţi descătuşate cu forţa celei mai aprige negaţii. „Teroarea istoriei“ nu este altceva decât această modernitate care se autoproduce, se autopropulsează pe sine ca realitate esenţială a omului, a devenirii sale haotice. Omul modern suportă ordalia acestei modernităţi anihilante, căci distruge atât realul, cât şi semnul său. Fiinţarea modernă este fiinţarea în afara axei lumii care ordonează, centrează şi orientează. Omul modern este omul acestei dezaxări, omul pentru care timpul există şi are o curgere ireversibilă. Dar oare cu sens?! Acestei carenţe ontice a omului modernităţii sufocat de propria sa istorie care devine procesul anihilării complete a esenţei sale – libertatea – Eliade îi opune omul arhaic centrat pe axa sacrului care ordonează lumea şi îi conferă cu adevărat libertatea.42

Dar ce este încă această originaritate arhetipală? Autenticitate este noţiune centrală în opera lui Eliade. Autenticitatea este modul survenirii adevărului în şi pentru fiinţarea omului. Adevărul unui om, realitatea sa interioară se oferă sieşi şi celorlalţi ca autenticitate. Omul arhaic este autentic într-un sens arhetipal. Prin proza sa, atât cea „existenţialistă“, cât şi cea fantastică, Eliade caută conferirea de sens autenticităţii, repunerea sa în discuţie ca fiinţare adevărată a persoanei umane. A fi înseamnă a fi autentic, a fi într-un mod în care adevărul se acordă ca evidenţă a propriei persoane şi a lumii sale, precum şi un mod în care să te acorzi cu adevărul a ceea ce este, mod în care fiinţa umană lasă să fie pătruns de adevăr. Experimentată la modul ficţiunii literare autenticitatea a fost un pariu permanent pentru omul şi autorul Eliade. Aventura acestui experimentalism continuu pentru atingerea desăvârşirii propriei potenţialităţi, devenirea ei act din pură latenţă, a fost probabil o via esenţială a existenţei sale. Autenticitatea este în ultimă instanţă trăirea epifaniei realului, căutarea continuă a dezvăluirii pentru a părăsi contingenţa, avalanşa stărilor de conştiinţă haotice, disiparea fiinţei umane în petrecerea informă a istoriei care falsifică. De aceea viaţa este o continuă şi aprigă iniţiere, căutarea temeiului este o călătorie iniţiatică, este un drum al morţii pentru aşteptată renaştere. Eliade a căutat cu o insistenţă obsesivă în proza sa existenţialistă afirmarea explicită a acestui scenariu iniţiatic. Personajul eliadesc este un om fascinat de propria sa libertate, de propria sa potenţialitate, precum şi de actul teribil şi excesiv al trăirii fie ca întemeiere, fie ca rătăcire în neadevărul clipei sau situaţiei istorice. Toate aceste personaje devin semnele unei deveniri interioare dacă le privim din unghiul conştiinţei eliadeşti, conştiinţă care a căutat neîncetat propria cale de întemeiere. „Preocuparea mea de căpetenie este tocmai salvarea de istorie; simbolul, mitul, ritul-arhetipul.“43 Ca şi el, personajele sale, culminând cu Ştefan din Noaptea de Sânziene, rezistă istoriei numai pentru a o submina prin revelarea unui sens transcendent. Viaţa îşi actualizează latenţele în epifania unei prezenţe aurorale care survine numai în cadrul unei experianţe arhetipale, adică unei experinţe date ab origine omului. Fie în cheie existenţialistă, fie în cheie fantastică, personajul lui Eliade, întrucât se înscrie acestui scenariu iniţiatic, îl traversează şi este consumat, ars întru deschiderea sa. Eliade va înceta la un moment dat să scrie altfel de proză decât cea fantastică, unde va pune în joc noţiunea de autenticitate arhetipală, semn al unei afirmări nete a imposibilităţii ieşirii din condiţionarea timpului istoric altfel decât prin epifania prezenţei misterioase a sacrului. Eroul eliadesc întruchipat de Ştefan nu mai face experienţa unei libertăţi suficiente sieşi, ca personajele primelor romane eliadeşti, ci este deja deschis chemării pentru mister. Experienţei magice a libertăţii (experienţa huliganică) îi ia locul o experienţă integratoare, totalizatoare care respinge ab initio absurdul contingenţei existenţei pentru a se deschide fundamentalei experienţe a sacrului. Motivul căutării (the quest) este unul din motivele esenţiale ale operei lui Elliade. Autenticitatea nu mai este definită aici în termenii unei trăiri intense, directe, ci a unei trăiri care îşi contemplă neîncetat sensul, propria direcţie. Omul pe care îl întruchipează Ştefan Viziru este omul arhetipal care înlătură vălul iluziei istoriei. Vitalismului trăirist i se substituie ceea ce am putea numi realismul arhetipal al unei literaturi iniţiatice. Noaptea de Sânziene este romanul care împlineşte epic această viziune, această trecere. Personajul lui Eliade, ca şi Eliade însuşi, păşeşte pe calea unui itinerariu ontic, al unui drum arhetipal. Toate personajele eliadeşti sunt contaminate de imperativul itinerariului ontic. În acest sens proza sa sparge epicul spre alte categorii – etice şi religioase. Fantasticul este astfel spaţiul