Cel mai trist om din lume e clovnul, se ştie. Şi când clovnul se apucă să râdă de el însuşi şi de viaţa lui cea tristă, lumea din jur e nelămurită: ar trebui să râdă împreună cu el? Să ceară banii înapoi pe bilet? Să-l huiduie gros? Cu Dovala Gi, comediantul care face stand-up în romanul lui David Grossman, nu râde mai nimeni – poveştile lui, amintiri înspăimântate ale celei mai lungi călătorii pe care a făcut-o copilul care a fost, îngheaţă zâmbetul pe buze şi ţintuiesc spectatorul pe scaunul incomod al barului unde a venit ca fraierul, aşteptându-se la nişte bancuri. Dovala se face bucăţi la microfon, în faţa stimatului spectator: mitraliază bancuri, mai bune ori mai proaste, râde de el însuşi, se înjură, îşi cară pumni, se umple de sânge. Stimatul spectator hohoteşte cât hohoteşte, până nu mai înţelege nimic din ameţitorul râsu’-plânsu’ de sub reflectoare. Dar Dovala continuă: poate doar aşa, râzând cu lacrimi, ajunge şi el să priceapă ce a trăit.