A urmat o tăcere îndelungată. Sîngele mi-a coborît încet din cap şi a lăsat în loc o senzaţie de creier rece. Şi uluire de mine însumi. De ceea ce am ajuns să fiu.

L-am auzit răsuflînd. Am simţit-o pe Tamara crispîndu-se în mine. Eşti plin de mînie, a spus ea. Sînt plin de doruri, m-am gîndit eu, nu vezi? Sufăr de intoxicaţie cu doruri.

Pe de altă parte, el bolborosea cuvinte cu glas mititel, sugrumat şi cu un fel de mîhnire care mi-a strîns inima: Adevărul e că nici eu nu mă mai entuziasmez de stand-up ca altădată. Da, altădată, înainte, asta era pentru mine ca mersul pe sîrmă. Aproape în orice clipă poţi să te faci ţăndări sub ochii tuturor. Ai ratat poanta la milimetru, sau, să zicem, ai pus un cuvînt într-un loc nepotrivit în propoziţie, sau vocea ta a urcat niţel în loc să coboare – şi publicul ţi se răceşte numaidecît. Dar o secundă mai tîrziu îl atingi aşa cum trebuie şi el îşi crăceşte picioarele.

Căţeaua bea apă. Urechile ei lungi atingeau podeaua de amîndouă părţile străchioarei. Are chelii mari pe tot trupul. E aproape oarbă. Veterinarul nu conteneşte să mă piseze să accept s-o eutanasiez. Are treizeci şi unu de ani. Îmi închipui că din punctul lui de vedere şi eu sînt de-acum candidat la eutanasie. Mi-am pus picioarele pe scaunul din faţa mea. Am încercat să mă calmez. Acum trei ani, din cauza unor izbucniri de felul ăsta, mi-am pierdut postul, şi acum mă gîndeam: Cine ştie ce-am pierdut acum.

Pe de-a treia parte, a continuat el, şi abia atunci am realizat cît de lungă fusese tăcerea pe care o păstrasem împreună, adîncit fiecare în gîndurile lui – cînd faci stand-up, faci totuşi cîteodată oamenii să rîdă, şi asta e deja ceva.

Ultimele cuvinte le-a spus scăzînd vocea, ca şi cum şi-ar fi vorbit lui însuşi, iar eu m-am gîndit: Aşa e, şi asta e ceva, e chiar un lucru mare. Uite eu, de pildă, abia dacă îmi mai amintesc cum îmi sună rîsul. Şi aproape că l-am rugat să ne oprim aici şi să reluăm toată convorbirea de la capăt, şi de astă dată ca doi oameni, ca să pot cel puţin să-i explic cum de-am putut să-l uit, cum refuzul meu de a-mi aduce aminte un lucru măreţ şi dureros care aparţine trecutului îmi întunecă şi îmi şterge încet-încet din minte porţiuni mari din întregul trecut.

Ce vreau de la tine? A respirat adînc. Bun, adevărul e că acum nu mai sînt sigur că, în general, chestiunea mai e încă actuală…

Înţeleg că vrei ca eu să vin la spectacolul tău.

Da.

Dar pentru ce? De ce ai nevoie de mine acolo?

Uite, aici m-ai prins… Nici măcar nu ştiu cum să spun… Sună ciudat să ceri cuiva una ca asta. Şi a chicotit: Pe scurt şi la obiect, m-am gîndit destul de mult, de ceva vreme de-acum macin asta cu mine însumi, şi nu ştiu, şi nu sînt sigur, şi în cele din urmă m-am gîndit că numai de la tine pot.

Era deodată ceva în glasul lui, aproape o implorare. Deznădejdea unei ultime rugăminţi. Mi-am dat jos picioarele de pe scaun.

Te ascult, am spus.

Vreau, a lăsat el să-i scape, vreau să mă priveşti. Să mă vezi bine-bine, şi pe urmă să-mi spui.

Să-ţi spun ce?

Ce-ai văzut.

— Pe scurt, Netaniuţă, în seara asta ardem aici ma-ma-mama spectacolelor, sluga voastră credincioasă în faţa a sute de admiratoare care-şi rup sutienele, da, desfă-te la copci, masa zece, desfă copcile… Hopa! Am auzit deodată un bum, aşa-i?

Publicul rîde, dar rîsul e scurt şi întunecat, cei tineri rîd un pic mai mult, şi omul de pe scenă nu e mulţumit. Îşi trece mîna prin faţa obrazului, ca şi cum ar căuta locul unde ar durea cel mai tare. Oamenii privesc fascinaţi mîna asta ale cărei degete se răşchiră şi se strîng într-o mişcare lentă ca de valuri. Nu e logic, gîndesc în sinea mea, asta nu se întîmplă cu adevărat, un om nu se pocneşte aşa pe sine însuşi.

— Idiotl, face el să se audă cu glas răguşit şi pare că mîna e cea care şopteşte, că degetele şoptesc: Idiotl, dumnealor iarăşi n-au rîs aşa cum trebuie! Cum ai să-nchei aicea seara? De dincolo de mîna care-i pipăie faţa el fulgeră către public un zîmbet îngheţat, ca din spatele unor gratii. Astea nu-s rîsetele de care te bucurai odinioară, spune el cu un regret îngîndurat – trăncăneşte cu sine pentru ca noi să-l auzim, poate că nu te-ndeletniceşti cu meseria care ţi se potriveşte, Dovală, poate că-ntr-adevăr a venit momentul să te retragi. Continuă să stea de vorbă cu sine însuşi cu un calm care îţi îngheaţă sîngele în vine. Să te retragi, da, să-ţi pui sculele-n pod şi cu ocazia asta să te spînzuri şi tu, de-acelaşi cui. Dar ce părere ai, să-ncercăm pe ei papagalul, ultima şansă? Îşi îndepărtează mîna de chip, dar o lasă să plutească deasupra lui. Avea unul un papagal care nu-nceta să-njure. Din clipa-n care făcea ochi şi pînă se ducea la culcare suduia cu-njurăturile cele mai grosolane şi mai împuţite care există. Şi omul tocmai că era un tip fin, cultivat, politicos…

Publicul urmăreşte în paralel şi bancul, dar şi pe povestitor, atras şi de unul, şi de celălalt.