îşi întoarce spatele către sală şi-şi azvîrle îndărăt cu graţie cizma –, sau coapsele mele superbe, sau pieptul mătăsos, sau pletele care-mi curg rîu, şi, poftim, degeneratul ăsta preferă să mi se bălăcească în prostată, să mi se joace cu puţa, nu vă puteţi închipui cît de tare m-a decepţionat, închide paranteza. Dar pînă la miezul nopţii, surioarele mele, o să ne prăpădim aici de rîs cu bancuri şi cu imitaţii, cu o antologie din spectacolele mele din ultimii douăzeci de ani, după cum n-a apărut în anunţuri, întrucît cine şi de ce s-arunce un shekel pentru un anunţ despre mine, în afară de un dreptunghi de mărimea unui timbru în cotidianul gratuit al Netaniei? Nici măcar un bileţel pe un copac n-au pus putorile, ai făcut economii pe spinarea mea, Ioav. Să-ţi fie de bine, sufleţelule. Picasso, cîinele Rotweiler care s-a pierdut, a avut parte de mai multă publicitate decît mine pe stîlpii de electricitate de aici, am verificat, am trecut în zona industrială din stîlp în stîlp, bravo, Picasso, ţi-a mers, nici nu te grăbi să te-ntorci acasă, ascultă-mă pe mine, îşi garantez, în orice loc, calea cea mai bună ca să fii preţuit e să nu fii în locul respectiv, nu-i aşa? Nu asta era ideea care se afla îndărătul campaniei lui Dumnezeu în Holocaust? Nu pe asta se întemeiază conceptul de moarte?

Publicul îl urmăreşte captivat.

— Nu, spune tu, Netania, nu-i o nebunie ce le dă prin cap ălora care lipesc anunţuri despre animale care s-au rătăcit? „S-a pierdut hîrciog auriu, şchiop de-o lăbuţă, suferă de cataractă, sensibil la gluten, alergic la lapte de migdale.“ Allo, care-i problema? Eu, fără că caut mult, pot să vă spun unde e: hîrciogul dumneavoastră e la serviciul de handicapaţi.

Publicul rîde din toată inima şi se linişteşte puţin, ca şi cum ar simţi că pe undeva a fost corectată o eroare primejdioasă de navigaţie.

Vreau să vii la spectacolul meu, mi-a spus la telefon, după ce a izbutit să răzbată în memoria mea recalcitrantă şi după ce am depănat împreună cîteva amintiri, ce-i drept mişcătoare, din acele ore în care mergeam împreună de două ori pe săptămînă din cartierul Bait-Vagan la autobuzul care mă ducea la locuinţa mea în cartierul Talpiot. El vorbea despre drumul acela pe care-l făceam împreună cu un neţărmurit entuziasm, „atunci a-nceput între noi o prietenie adevărată“, a spus asta de două ori, chiar de trei ori, şi chicotea cu un fel de fericire ciudată, „mergem şi vorbim şi vorbim, prietenie walkie-talkie“, şi a continuat să istorisească amintiri, evocînd cele mai mici amănunte, ca şi cum prietenia aceea de scurtă durată ar fi fost lucrul cel mai bun care i se întîmplase în viaţă. Iar eu ascultam cu răbdare şi aşteptam să aud ce anume vrea să fac pentru el, ca să pot refuza fără să-l rănesc prea tare, şi să-l îndepărtez iarăşi din viaţa mea.

Ce fel de spectacol vrei să văd? l-am întrerupt atunci cînd s-a oprit să respire.

Eu, a spus el sarcastic, cum să spun, eu, în principiu, fac stand-up.

Ah, am spus eu cu uşurare, asta nu-i pentru mine.

Ai avut vreodată de-a face cu stand-up-ul? a chicotit. Cum-necum, m-am gîndit că tu, în general… Ai văzut vreodată un spectacol din ăsta?

Cînd şi cînd la televiziune, am spus. N-am nimic împotriva ta personal, dar e un gen care ce nu grăieşte chiar deloc inimii mele.

Deodată m-am eliberat de paralizia care pusese stăpînire pe mine din clipa în care răspunsesem la telefon. Dacă fusese ceva misterios în faptul că mi se adresase, sau fusese în faptul ăsta o promisiune obscură – să zicem de înnoire a unei vechi prietenii – totul încetase acum, se spulberase cu totul: stand-up.

Ascultă, am spus, eu nu-ţi pot fi client. Toate jocurile astea cu glumiţe şi toată truda asta pentru a face publicul să rîdă, nu mi-e mintea la ele şi nu sînt pentru vîrsta mea, regret.

OK, a spus el încet, ăsta e fără doar şi poate un răspuns limpede, nu se poate spune că eşti un partizan al vorbitului în doi peri.

Nu mă-nţelege greşit, am spus, şi am văzut cum căţeaua ciuleşte urechile şi mă priveşte îngrijorată – sînt sigur că sînt foarte mulţi oameni care se delectează cu genul ăsta de divertisment, nu judec pe nimeni, fiecare cu gustul lui…

Am mai adăugat pesemne cîte ceva în spiritul ăsta. Nu ţin minte totul, spre norocul meu. N-am ce să spun în apărarea mea, poate doar că din prima clipă am simţit, şi probabil am ţinut vag minte, că omul ăsta avea un fel de talent sau caracter de şperaclu – mi-a revenit pe neaşteptate expresia asta din copilărie – şi că trebuie să fiu foarte prudent.

Dar nici asta, bineînţeles, nu justifică modul în care l-am atacat. Pentru că deodată, fără nici un motiv aparent, m-am repezit la el, ca şi cum ar fi fost reprezentantul uşurătăţii omeneşti în ansamblul ei, cu toate ramificaţiile ei: Şi faptul că pentru voi, clocoteam eu, orice lucru de pe lumea asta e, de fapt, numai material pentru provocat rîsul, orice şi oricine, tot şi toate nu merită decît să fie luate în rîs, de ce nu, dacă ai numai un dram de talent pentru improvizaţie şi un strop de iuţeală a gîndirii, atunci de orice se poate rîde şi din orice se poate face parodie şi caricatură – din boală, din moarte, din războaie, orice poate fi obiect de batjocură, nu?