în faţa lordului, care dorea să afle de la el tot ce ştia despre soarta căpitanului Grant. Ayrton refuză să vorbească. Lordul Glenarvan îi spuse atunci că la prima escală îl va preda autorităţilor engleze. Ayrton păstra aceeaşi tăcere.

Duncan-ul îşi reluă drumul de-a lungul paralelei 37. Între timp, lady Glenarvan încercă să învingă rezistenţa banditului. Ayrton îi propuse lordului ca, în schimbul informaţiilor pe care i le va da în privinţa căpitanului Grant, să fie lăsat pe una din insulele Pacificului şi să nu fie predat autorităţilor engleze. Lordul Glenarvan, hotărît să afle totul despre căpitanul Grant, consimţi.

Ayrton îi istorisi atunci toată viaţa lui, arătîndU-i astfel că nu mai ştia nimic despre căpitan din ziua în care fusese debarcat cu de-a sila pe coasta australiană.

Cu toate acestea, lordul Glenarvan se ţinu de cuvînt. Duncan-ul îşi urmă drumul, ajungînd la insula Tabor. Acolo voiau să-l părăsească pe Ayrton şi tot acolo, printr-o adevărată minune, au fost regăsiţi căpitanul Grant şi cei doi oameni ai săi. Insula era aşezată chiar pe paralela 37. Banditul le luă astfel locul pe insula pustie şi iată cuvintele pe care le rosti lordul Glenarvan, pe cînd Ayrton părăsea yachtul:

— „Aici, Ayrton, vei fi departe de orice ţărm şi despărţit de semenii tăi. Nu vei putea fugi din locul acesta unde te lasă Duncan-ul. Vei fi singur, dar nu vei fi pierdut, neştiut de nimeni, aşa cum a fost căpitanul Grant. Oricît de nevrednic ai fi, oamenii se vor gîndi la tine. Ştiu unde te-am lăsat şi ştiu deci unde să te găsesc. Nu te voi uita niciodată !”

Şi Duncan-ul ridică pînzele, făcîndu-se nevăzut în zare.

Acestea se petrecură în ziua de 18 martie 1855.

Ayrton rămase singur, dar nu ducea lipsă de muniţii şi de arme, de unelte sau de seminţe. El, ticălosul, se putea folosi de casa clădită de un om cinstit, cum era căpitanul Grant. Nu-i mai rămînea decît să numere zilele şi să ispăşească în singurătate fărădelegile făcute.

Domnilor, omul se căi, se ruşina de faptele sale, simţindu-se nespus de nenorocit. îşi spunea mereu că trebuie să devină un om demn să se întoarcă printre oameni, presupunînd că vor veni să-l ia într-o bună zi. Suferi cumplit şi munci din răsputeri, căutînd să devină un alt om, mai bun.

Trăi astfel doi ani, trei ani. Abătut de singurătate, cercetînd mereu zarea în aşteptarea unei corăbii şi întrebîndu-se cît va dura ispăşirea, suferea cum nu suferise vreodată în viaţa lui ! Ah ! Cumplită-i singurătatea pentru sufletul ros de remuşcări !

Se vede însă că pedeapsa nu fusese destul de grea, căci omul simţi cum, încetul cu încetul, se sălbăticeşte, se abrutizează ! Nu vă pot spune dacă lucrul acesta s-a întîmplat la doi sau patru ani după ce fusese părăsit pe insulă, tot ce mai ştiu este că deveni omul nefericit pe care l-aţi găsit !

Cred că nu mai trebuie să vă mărturisesc, domnilor, că Ayrton, Ben Joyce şi cu mine sîntem una şi aceeaşi persoană !

Cyrus Smith şi tovarăşii săi se sculaseră în picioare. Erau cutremuraţi de cumplita mizerie, suferinţă şi desperare ce se dezvăluiseră în faţa lor.

— Ai făcut mari fărădelegi, Ayrton. Sînt însă sigur că ţi-ai ispăşit cu prisosinţă păcatele, îi spuse Cyrus Smith. De aceea, revenind printre semenii dumitale, eşti iertat. Şi acum te întrebăm: vrei să fii tovarăşul nostru ?

Ayrton se trase un pas înapoi.

— Dă-mi mîna, spuse inginerul.

Ayrton se repezi spre mîna pe care i-o întindea Cyrus Smith, în timp ce lacrimi amare i se rostogoleau pe obraji.

— Vrei să trăieşti în mijlocul nostru ? întrebă Cyrus Smith.

— Mai lăsaţi-mă singur cîtva timp, domnule Smith, răspunse Ayrton. Lăsaţi-mă singur în locuinţa de la stînă !

— Cum vrei, Ayrton.

Nenorocitul se pregătea să plece, cînd inginerul mai adăugă:

— O singură întrebare, dragul meu ! Dacă hotărîrea dumitale era să trăieşti singur, de ce-ai aruncat în mare documentul acela, care ne-a făcut să dăm de urma dumitale ?

— Ce document ? răspunse Ayrton, care nu părea să ştie despre ce e vorba.

— Documentul închis într-o sticlă, pe care l-am găsit noi şi prin care am aflat aşezarea exactă a insulei Tabor!

Ayrton duse mîna la frunte, răspunzînd după o clipă de gîndire:

— N-am aruncat nici un document în mare

— Niciodată ? strigă Pencroff.

— Niciodată !

Înclinîndu-se, Ayrton porni spre uşă, pe care o închise în urma lui.

 

CAPITOLUL XVIII

Convorbiri. Cyrus Smith şi Gédéon Spilett. O idee a inginerului. Telegraful electric. Firele. Pila electrică. Alfabetul. Vreme bună. Belşug În colonie. Fotografiile. Nălucirile zăpezii. Doi ani pe insula Lincoln.

 

— Bietul om, spuse Harbert, care se întorcea de la uşă, de unde îl văzuse pe Ayrton alunecînd dea lungul cablului ascensorului şi dispărînd în beznă.

— Se va întoarce, spuse Cyrus Smith.

— Dar asta ce-o mai fi, domnule Cyrus ? strigă Pencroff. Dacă n-a aruncat Ayrton sticla în mare, cine a putut s-o arunce ? De bună seamă, întrebarea era la locul ei.

— Tot el trebuie s-o fi aruncat, răspunse Nab, — dar se poate să fi fost pe jumătate nebun cînd a făcut-o.

— S-ar putea, spuse Harbert. Pesemne că nu mai ştia ce face.

— Este singura explicaţie, dragii mei, se grăbi să răspundă Cyrus Smith: acum înţeleg şi cum de a fost în stare Ayrton să indice exact aşezarea insulei Tabor. Intîmplările petrecute înainte de părăsirea lui îl lămuriseră pe deplin în această privinţă.

— Totuşi, observă Pencroff, dacă a scris documentul cînd nu era încă abrutizat, trebuie s-o fi făcut acum şapte sau opt ani. Cum se face în cazul acesta că hîrtia nu a fost atacată de umezeală ?

— Faptul acesta dovedeşte, răspunse Cyrus Smith, că Ayrton şi-a pierdut minţile de puţină vreme, cu toate că lui i s-a părut timpul îndelungat.

— Aşa trebuie să fie, răspunse Pencroff, altfel lucrurile ar fi cu totul de neînţeles.

— De neînţeles, într-adevăr, răspunse inginerul, care părea dornic să scurteze această convorbire.

— Să fi spus Ayrton întreg adevărul ? mai întrebă marinarul.

— Sînt sigur că povestea lui e adevărată, răspunse reporterul. îmi aduc foarte bine aminte că ziarele au vorbit de încercarea lordului Glenarvan şi de rezultatele