3

După plecarea lui Titu, casa Herdelea se liniști. Învățătorul se mai lăuda din când în când cu lovitura lui de la alegerea de deputat, dar doamna Herdelea și Ghighi se gândeau tot mai mult la Laura. Ca să se mângâie, dăscălița, îndată ce isprăvea lucrul, se așeza în salonaș și citea rugăciuni, singură, cu glas tare, din cărticica ruptă, zdrențuită, pe care i-o dăruise odinioară, demult, unchiul ei Simion Munteanu.

Într-o seară, tocmai aproape de cină, Hector începu să latre în ogradă, portița scârțâi prelung, în pridvor se auziră pași greoi și apoi un ciocănit în ușă.

— Scrisoare de la Laura! sări Ghighi aprinsă și bătând din palme, în vreme ce Herdelea zise gros:

— Intră!

Era într-adevăr straja Cosma Ciocănaș și aducea poșta din Jidovița: o scrisoare pentru Herdelea, vreo două pentru săteni de la feciorii ostași, apoi câteva ziare ale lui Belciug. Învățătorul citi toate adresele, dădu scrisoarea Ghighiței și vru să oprească gazeta popii.

— Nu pot, domnule învățător, zău nu pot, bâlbâi straja rușinat. Mi-a poruncit domnul părinte să nu mai las la dumneavoastră nici o gazetă, că altminteri mă probozește în biserică...

— Bine, Cosma, să fii sănătos! răspunse Herdelea râcâit de curiozitate. Șezi puțin și te odihnește, că până atunci văd eu repede ce mai spune în ele...

De la alegerea de deputat, Belciug rupsese orice legătură cu Herdelea; nu-și mai vorbeau, nu se salutau, erau ca doi străini. Prin Armadia mai erau mulți care îl ocărau, îndeosebi însă Victor Grofșoru, care spunea pretutindeni că numai din pricina „renegatului din Pripas” o circumscripție românească a trimis în Parlament un deputat ungur.

Până să răsfoiască Herdelea ziarele, dăscălița încercă să citească scrisoarea de la Laura, împreună cu Ghighi care, nerăbdătoare, se silea să urmărească și ea rândurile mărunte, cu litere ascuțite și drepte. Dar emoția lor era așa de mare, că nu putură să descifreze nimic.

— Ia dați-o-ncoace! zise Herdelea, după ce își astâmpărase setea gazetei și expediase pe Cosma.

— Da, da, citește-o dumneata tare! strigă Ghighi.

Învățătorul își puse ochelarii, se sculă în picioare, întinse scrisoarea lângă lampa atârnată de grindă și citi rar, apăsat, bătrânește, cu glasul tremurat puțin pe alocuri:

Mult iubiții și doriții noștri! Nu m-aș mira să credeți că cine știe ce ni s-a întâmplat de nu v-am scris pe îndelete de când ne-am despărțit, în fața Rahovei și cu lacrimi în ochi. Eu însămi mă întreb cum am putut fi atât de neglijentă, căci dragostea mea pentru dumneavoastră nu s-a micșorat, deși s-a împărțit. Numai punându-vă în situația noastră, ne veți înțelege și ne veți ierta. Sper însă că ați primit multele cărți poștale ce vi le-am trimis de pretutindeni, pe unde am umblat? Până să ne încropim gospodăria noastră mică și drăguță, am tot amânat scrisul, ca să vă pot povesti din fir în păr viața nouă în care am intrat. În sfârșit, iată-mă mai slobodă.

Nimeni nu-și poate închipui cât amar îmi strângea inima în clipa când am pornit la drum. Îmi sângera sufletul și nici nu puteam plânge măcar, căci George ar fi înțeles poate greșit lacrimile mele... Totuși călătoria din Armadia până aici îmi va rămânea veșnic neuitată și plăcută. George a fost așa de bun că repede mi s-a risipit tristețea și mi-a câștigat, mai mult decât iubirea, încrederea.

Am stat două zile în Bistrița, fiindcă eu m-am îmbolnăvit ușor și George n-a vrut să ne urcăm în tren până ce nu voi fi zdravănă de tot. Cât a fost George al meu de delicat și de nobil, nici n-am cuvinte să vă spun. (Nu v-aș scrie complimentele acestea, dacă n-aș fi sigură că el nu le va afla niciodată; altfel ar fi în stare să-și ia nasul la purtare, dragul meu drag!) A doua seară, înviorată și gătită cu rochia cea albastră ca cerul, care George zice că-mi șade admirabil, am cinat la Gewerbeverein. A fost o minune. Cânta muzica militară. Era lume imensă și elegantă. Și George era așa de drăguț și vesel. Mă sfiam puțin, fiindcă mereu îmi săruta mâinile peste masă, deși pe de altă parte știam că acuma aveam dreptul să ne iubim fără zgardă, cum spune mereu George... În sfârșit am petrecut splendid și ne-a costat aproape douăzeci de coroane, căci George cheltuia nebunește, zicând neîncetat că numai o săptămână de miere e în viață. Mie însă îmi era frică să nu ajungem fără bani în Vireagul nostru și să rămânem de râsul lumii.

Miercuri am plecat din Bistrița hotărâți să nu ne mai oprim deloc până-n Sătmar. Totuși în Dej iar am poposit o noapte și o zi. George era neastâmpărat și voia să-mi arate toate orașele pe unde trecem, ca să avem amintiri comune de pretutindeni. Și la Gherla am stat o zi și am vizitat Episcopia, întâlnind chiar și pe preasfințitul nostru episcop, care a glumit cu noi și ne-a binecuvântat. Mi-a plăcut mult Clujul, oraș mare și frumos, dar mi s-a părut straniu că n-am auzit nici o vorbă românească. Am fost găzduiți la sora lui George, care-i măritată cu un avocat de seamă, Victor Grozea; trebuie să vă aduceți aminte, că ne-a vorbit de Ludovica, la logodna noastră, socrul meu. Am fost și la teatrul unguresc unde se juca nu mai țiu minte