ce comedie. N-am putut însă râde deloc, întâi că nu pricepeam mai nimic din ce sporovăiau pe scenă, și apoi mai ales pentru că era a treia seară de când ne oprisem la Cluj și George tocmai îmi mărturisise că drumul nostru nici nu trece pe aici și că m-a adus numai ca să mă distreze pe mine și să-mi facă plăcere. Am plâns și l-am certat că m-a înșelat astfel și cu deosebire a cheltuit atâția bani de nici nu îndrăznesc să vă spun, că v-ați spăimânta. De aceea n-am putut râde la comedia ungurească. George însă zice că n-am râs fiindcă era prea proastă. La urma urmelor poate să aibă și el dreptate.

Și așa a trebuit să ne întoarcem iar pe la Dej, să mai petrecem acolo o noapte și pe urmă să o luăm la miazănoapte, spre Sătmar. Adevărat însă că nici nu ne-am mai clintit din tren până la Sătmar, unde ne așteptau de multișor bagajele și lăzile mele și mai multe ale lui George. În oraș doar că ne-am odihnit câteva ceasuri și îndată am pornit la Vireag cu trăsurile ce ni le trimisese notarul căruia George îi telegrafiase din Dej că sosim.

Pe aici e numai șes și iar șes, cât vezi cu ochii, neted ca-n palmă, cu lanuri nesfârșite de grâu. Soarele frige năprasnic, iar norii de praf după căruțe rămân în văzduh parcă le-ar fi lene să se mai coboare pe pământ... O fi frumos, cui îi place. Mie însă mi-i dor mereu de dealurile noastre din Pripas, de munții noștri albaștri și măreți!

Vireagul e sat românesc, dar numai cu numele. Oamenii spun, ce-i drept, că-s români, dar o spun pe ungurește, căci altă limba nu pricep. Te și doare inima când îi auzi. De altfel sunt harnici, săritori, creștini buni. Nu-i de mirare că și-au uitat graiul strămoșesc bieții oameni, căci Vireagul e tocmai în marginea neamului românesc. Dincolo nu mai găsești decât unguri și iar unguri, cu izmene largi ca poalele țărancelor noastre și cu niște tichiuțe de pălării în cap de-ți vine să râzi. Ghighi s-ar omorî de râs până s-ar obișnui cu dânșii... Notarul de aici e ungur și, firește, n-are de unde să știe românește. Chiar și învățătorul vorbește foarte stricat, deși școala e confesională, susținută din banii bisericii. George i-a făcut îndată imputări, dar dânsul s-a scuzat că aici așa-i obiceiul, că și răposatul preot numai ungurește vorbea, ba ne-a mai asigurat că și noi va trebui să ne dăm pe brazdă. Atunci George s-a legătuit că, orice s-ar întâmpla, nu se va abate de la îndatoririle naționale și i-a spus învățătorului că trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți; a vorbit atât de mișcător George al meu că învățătorul a plâns, precum am plâns și eu... Învățătorul e văduv, iar notarul are o nevastă bătrână și arțăgoasă cu care n-am să mă pot împrieteni niciodată. E mai bine, căci altfel, singură, voi putea fi mai de folos bărbatului meu în marea operă de redeșteptare a acestor români nenorociți. Am început să cunosc puțin și eu viața, să înțeleg cât este de apăsătoare. Ne-am așezat frumos casa. Am cumpărat o mobilă foarte drăguță, din Sătmar, cam ca aceea din salonașul nostru. Suntem mulțumiți și fericiți, și ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască tot așa pe viitor. Ne gândim cu drag că poate la anul vom avea un băiețel. Eu cred mult că vom avea și chiar am început să-i pregătesc scufițele.

George a fost hirotonisit acum patru săptămâni. Cred că-i cel mai de seamă preot din toată țara și că slujește cel mai frumos dintre toți. Nu pentru că George e al meu, ci pentru că așa este.

Ei, dar văd că m-am pornit ca mutul și nu mai sfârșesc. Dacă însă nu mă opresc singură, iată că mă oprește hârtia care s-a săturat de mâzgăliturile mele... Acum cred ca v-am povestit chiar prea multe. E rândul dumneavoastră să-mi trimiteți o scrisoare cel puțin tot așa de lungă. Până atunci vă îmbrățișez de mii de ori cu dragoste mare pe toți. – Laura.

P. S. Prin octombrie sperăm să ne repezim puțin prin Pripas. Atunci apoi am să aduc încoace și pe Ghighița mea scumpă pe care o sărut special cu mult dor. – Aceeași.

Fiindcă draga mea Laura nu mi-a lăsat loc de scris, eu vă îmbrățișez cum pot. Iubirea ne-a făcut să ne gândim numai la fericirea noastră; de aceea iertați-ne. – George.

Herdelea puse scrisoarea pe masă și-și șterse ochelarii zâmbind mișcat, cu două lacrimi înflorite în colțurile ochilor. Ghighi se aruncă la scrisoare, o sărută și se învârti prin casă plângând și râzând de bucurie, în vreme ce doamna Herdelea, lingându-și buzele cu vârful limbii, rosti înduioșată:

— Dragii mamii, dragi!

4

Văzându-se stăpân al altor locuri, Ion, în loc să se împace, mai rău se întărâta. Se simțea din ce în ce mai înșelat și se gândea numai la pământul celălalt, care ar trebui să fie al lui și care e încă tot al lui Vasile Baciu. Aștepta procesul cu încăpățânare și se ducea mereu-mereu pe la Victor Grofșoru să-i dea zor, încât avocatul trebui să-l ocărască și să-l amenințe să se astâmpere.

Neputându-se potoli altfel, bătea deseori pe Ana. Acuma o ura. Era convins