Cartierul General al Frontului Don, însărcinată cu “propaganda operativă”, a decis să-şi concentreze eforturile asupra diviziilor 44 infanterie şi 376 infanterie a generalului Edler von Daniels.

În dimineaţa zilei de 3 ianuarie, devreme, Paulus s-a dus la Divizia 44 infanterie austriacă, “ca urmare a unor transmisiuni radio ale prizonierilor din Divizia 44 infanterie”. Aceştia vorbiseră despre lipsa de mâncare şi muniţie şi despre pierderile grele.

“Comandantul”, spunea raportul Armatei 6, “dorea să se emită avertismente cu privire la consecinţele ce vor fi suportate pentru participarea la aceste transmisiuni. Toţi soldaţii care ar proceda astfel trebuie să ştie că numele lor vor fi cunoscute şi îi va aştepta Curtea Marţială.” în timpul întâlnirii lui Paulus cu generalul Deboi, comandantul de divizie, a mai avut loc un “atac puternic cu tancuri”.

A doua zi dimineaţă, Paulus s-a întâlnit cu comandantul român din “zona fortăreţei”, ai cărui soldaţi suferiseră degerături serioase din cauza lipsei de îmbrăcăminte, “mai ales bocanci, pantaloni şi şosete”. Numărul mare de dezertări l-a făcut pe Paulus să conchidă:

“Este necesară o contrapropagandă împotriva manifestelor ruseşti tipărite în limba română.”

Batalioanele şi companiile erau atât de slăbite, încât deveniseră ţinte lipsite de importanţă. Din cei peste 150 000 de soldaţi rămaşi în interiorul încercuirii, mai puţin de unul din cinci erau combatanţi.

Multe companii rămăseseră doar cu doisprezece oameni apţi pentru serviciul combatant. Fragmente de unităţi au fost adunate pentru a forma grupări de luptă. Supravieţuitorii din compania de infanterie mecanizată a sergentului-major Wallrawe s-au văzut amestecaţi “cu companii Luftwaffe şi plutoane de cazaci” şi trimişi să apere o poziţie lângă Karpovka. Era un loc nenorocit. Dintr-o singură privire pe hartă se putea vedea că “nasul” format în extremitatea sud-vestică a încercuirii avea să fie primul obiectiv al ruşilor atunci când se vor decide să distrugă Armata 6.

Au venit câteva zile relativ mai blânde, vremea umedă de la începutul anului. Soldaţii ruşi urau dezgheţul. “Nu-mi place vremea de la Stalingrad”, scria Barsov de la infanteria marină. “Se schimbă des şi armele ruginesc. Când se încălzeşte, începe să ningă. Totul devine jilav. Valenki [cizme de pâslă] se udă şi nu putem să ne uscam lucrurile.” El şi tovarăşii săi au fost, fără îndoială, mai fericiţi pe 5 ianuarie, când temperatura a scăzut la minus treizeci şi cinci de grade.

Forţele sovietice au adoptat o tactică deliberată de a exploata superioritatea pe care o aveau în materie de echipament de iarnă, “Ruşii au început cu cercetări prin luptă”, scria un ofiţer de legătură Luftwaffe. “Dacă rupeau apărarea, nici unul din oamenii noştri nu mai putea să sape noi locaşuri de tragere. Oamenii erau slăbiţi fizic din cauza lipsei de mâncare, iar pământul era îngheţat şi tare ca piatra.” Aruncaţi în stepă, vor muri şi mai mulţi. Pe 6 ianuarie, Paulus l-a anunţat pe generalul Zeitzler: “Armata înfometată şi îngheţată nu are muniţie şi nu mai poate mişca tancurile din loc.” în aceeaşi zi, Hitler l-a decorat pe generalul Schmidt cu Crucea de Fier în grad de Cavaler.

Soarta Armatei 6 fiind pecetluită, la Cartierul General al Frontului Don de la Zavarikino au fost aduşi câţiva ziarişti sovietici.

O delegaţie de scriitori sovietici a venit din capitală pentru a vizita Divizia 173 puşcaşi, care fusese recrutată din raionul Kievski din Moscova şi era formată din numeroşi intelectuali. “De la punctul de comandă al Armatei 65, scriitorii Aleksandr Korneiciuk şi Wanda Vasilevskaia” au urmărit atacul diviziei de la Gorganul Kazaci, un tumul funerar tătar din nord-vestul încercuirii.

Chiar înainte de zdrobirea tentativei de salvare întreprinse de Hoth pe râul Mîşkova, Stalin îşi presa generalii să pregătească planurile de anihilare a Armatei 6. În dimineaţa zilei de 19 decembrie, îi telefonase lui Voronov, reprezentantul Stavka care supraveghea Operaţiunea Micul Saturn, pentru a-i spune să se mute la Cartierul General al Frontului Don. Voronov s-a instalat aproape de “reşedinţa” lui Rokossovski din satele învecinate Zavarikino şi Medvedevo, unde fiecărui general sau departament îi fusese repartizată o izbă ţărănească cu “cinci pereţi”, o colibă de bârne cu un perete despărţitor exact la mijloc. Maşinile de comandament americane Willy, cu însemne sovietice, se hurducau înainte şi înapoi pe urmele îngheţate de roţi, ducând generalii în inspecţii menite să impulsioneze eforturile comandanţilor din subordine.

Voronov a adunat repede un comitet de planificare care să studieze opţiunile. A stăruit, în pofida insistenţelor lui Stalin de a primi rezultatele în două zile, să inspecteze mai întâi el însuşi terenul. Vizita lui la Statul-Major al Armatei 57 a avut loc într-o zi senină. A observat un grup de avioane de transport Junker la 3 000 de metri înălţime fără să fie escortate de avioane de vânătoare.

Bateriile antiaeriene ruseşti din zonă au deschis focul imediat, iar avioanele sovietice au sosit şi ele prea târziu pentru a le intercepta.

Nu a fost doborât nici unul dintre avioanele Junker. Voronov s-a înfuriat şi mai mult când a văzut proasta coordonare dintre observatorii tereştri ai aerului, bateriile antiaeriene şi escadrilele de vânătoare. Generalul-maior care răspundea de operaţiunile antiaeriene era terorizat să menţină o activitate febrilă.

Reîntors la Zavarikino, Voronov a examinat din nou cifrele. In ciuda rezistenţei îndârjite a germanilor de la începutul lunii decembrie, LV. Vinogradov, şeful cercetării Frontului Don, nu revizuise cu mare atenţie numărul estimativ de soldaţi prinşi în încercuire.

Cerându-i-se să precizeze cifra, a socotit că ar fi vreo 86 000. Cifra a fost de natură să-i stânjenească pe cei de la serviciul de informaţii al Armatei Roşii, mai ales atunci când rivalii lor de la NKVD aveau să facă mai târziu aluzii sarcastice referitor la această chestiune.

Proiectul de plan pentru Operaţiunea Inelul a fost gata pe 27 decembrie şi a fost trimis în aceeaşi zi cu avionul la Moscova.

A doua zi i s-a spus lui Voronov să-l rescrie. Stalin insista ca prima fază a atacului, concentrată pe partea frontală dinspre sud-vest a sectorului Karpovka-Marinkova, să se efectueze dinspre nord-vest şi sa fie coordonată cu o altă operaţiune în colţul opus al încercuirii, survolând zona industrială a Stalingradului şi suburbiile nordice.

Stalin a cerut la o întrunire a Comitetului de Stat al Apărării ca rivalitatea dintre Eremenko, comandantul Frontului Stalingrad, şi Rokossovski, comandantul Frontului Don, să înceteze