înainte de începerea Operaţiunii Inelul. “Cui îi vom da responsabilitatea lichidării finale a inamicului?” a întrebat el. Cineva l-a propus pe Rokossovski. Stalin i-a cerut părerea lui Jukov. “Eremenko se va simţi lezat”, a spus Jukov. “Nu suntem fetiţe de liceu”, a replicat Stalin. “Suntem bolşevici şi trebuie să punem la comandă conducători valoroşi.” Jukov a fost însărcinat să-i comunice lui Eremenko vestea neplăcută.

Lui Rokossovski, comandantul care urma să-i aplice inamicului lovitura de graţie, i s-au repartizat 47 de divizii, 5 610 de tunuri de câmp şi obuziere grele şi 169 de tancuri. Această forţă de 218 000 de oameni era sprijinită de 300 de avioane. Stalin a devenit nerăbdător în timp ce plănuia o lovitură împotriva Armatei 2 ungare.

S-a înfuriat atunci când i s-a spus că dificultăţile de transport încetiniseră livrarea de întăriri, provizii şi muniţie. Voronov a cerut o altă amânare de patru zile. Stalin a fost sarcastic. “Vă veţi învârti pe acolo degeaba până când germanii vă vor lua prizonieri pe tine şi pe Rokossovski!” Fără nici o tragere de inimă, Stalin a fost de acord ca noua dată să fie 10 ianuarie.

Ofiţerii germani din afara încercuirii se întrebau ce va urma.

Generalul Fiebig, comandantul Corpului 8 aerian, se întreba la rândul său, după o convorbire cu Richthofen: “De ce nu zdrobesc oare ruşii încercuirea ca pe o poamă coaptă?” Amânarea i-a surprins şi pe ofiţerii Armatei Roşii de pe Frontul Don, aceştia întrebându-se când vor primi ordinul de atac. Moscova i-a cerut telefonic lui Voronov să redacteze un ultimatum către Armata 6.

În prima săptămână a lunii ianuarie 1943, Voronov a schiţat un proiect de ultimatum adresat personal lui Paulus. Bombardându-l cu telefoane, Stalin a făcut numeroase modificări. Când în sfârşit a fost aprobat, a fost tradus la Statul-Major al Frontului Don de “antifasciştii germani din grupul condus de Water Ulbricht”. Între timp reprezentanţii NKVD şi colonelul Vinogradov de la Departamentul de Informaţii al Armatei Roşii, în spiritul bine cunoscutei lor rivalităţi, începuseră să caute ofiţerii care urmau să înmâneze ultimatumul. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis. Târziu, in

După-amiaza zilei de 7 ianuarie, au fost aleşi maiorul Aleksandr Mihailovici Smîslov de la serviciul de informaţii al armatei şi căpitanul Nikolai Dmitrevici Diatlenko de la NKVD. Vinogradov, chestionându-l pe Diatlenko, l-a întrebat pe neaşteptate: “Eşti hohol?” Hohol, sau “smoc”, era un termen insultător pentru un ucrainean, pentru că ruşii se exprimau adesea grosolan în legătură cu tunsoarea tradiţională a ucrainenilor. “Nu, tovarăşe colonel”, i-a replicat Diatlenko, băţos. “Sunt ucrainean.” “Deci eşti ca un rus”, j_a spus Vinogradov râzând. “Bravo. Eşti un reprezentant corespunzător al Armatei Roşii ca să te întâlneşti cu fasciştii.”

Smîslov şi Diatlenko au primit apoi ultimele instrucţiuni de la generalul Malinin, şeful statului-major, şi de la Voronov. Judecând după modul în care ambii generali nu încetau să-i întrebe pe cei doi mesageri dacă înţeleseseră instrucţiunile de la Moscova se părea că Stalin era acolo, în spatele lor. De fapt, nimeni nu avea o idee clară cu privire la regulile şi ritualul ce trebuiau respectate de un emisar de ultimatum. Diatlenko a recunoscut că tot ceea ştia era din piesa lui Soloviov, Mareşalul Kutuzov.

“Aşa, băieţi”, a spus Voronov, “vă veţi îndeplini misiunea.” “O vom îndeplini, tovarăşe general-colonel!”, au strigat ei în cor.

Malinin a ordonat atunci şefului serviciului de intendenţă să le dea celor doi ofiţeri cele mai elegante uniforme disponibile.

Germanii trebuiau să fie impresionaţi. Intendentul a promis să-i “îmbrace ca pe nişte ginerică”, şi a făcut cu ochiul “ca un magician” către cei doi soli. Cu ajutorul lui Voronov, i-a convocat pe toţi aghiotanţii generalilor de la Statul-Major al frontului şi i-a pus să defileze în faţa sa. Le-a ordonat tuturor să se dezbrace pentru ca Diatlenko şi Smîslov să le poată încerca uniformele şi cizmele. Cei doi s-au trezit apoi urcaţi într-o maşină de comandament Willy, împreună cu colonelul Vinogradov. Li s-a spus că destinaţia lor era Gara Kotluban din sectorul Armatei 24.

Ruşilor din zonă li s-a ordonat să înceteze focul după asfinţit.

Apoi, întreaga noapte, megafoanele Armatei Roşii au transmis un mesaj pregătit de antifasciştii lui Ulbricht prin care li se spunea germanilor să aştepte soli. A doua zi în zori, pe data de 8 ianuarie, focul a încetat. Lui Smîslov şi lui Diatlenko li s-a repartizat un caporal înalt, cu un steag alb şi cu o goarnă. “Era neobişnuit de multă linişte în câmpia înzăpezită” când au înaintat către tranşeele din linia întâi.

Caporalul a sunat din goarnă semnalul: “Atenţie! Atenţie! Ascultaţi cu toţii!” Au mai înaintat cam o sută de metri şi atunci s-a dezlănţuit focul. Cei trei au fost nevoiţi să se aplece în spatele unei metereze joase, făcută în zăpadă de grupările ruse de cercetare pentru observările de noapte. Uniformele de “ginerică” nu mai păreau atât de elegante şi nici nu îi prea apărau de ger.

Când focul s-a oprit, Smîslov şi Diatlenko s-au ridicat în picioare şi şi-au reînceput cu prudenţă înaintarea. Caporalul s-a ridicat şi el, fluturând steagul şi sunând din goarnă. Germanii au deschis iar focul, dar fără să tragă direct în ei. Era clar că voiau să-i oblige pe soli să se retragă. După mai multe încercări, furios Vinogradov a trimis un mesaj prin care a oprit această variantă primejdioasă a jocului de-a şoarecele şi pisica{5}.

Smîslov şi Diatlenko s-a întors la Statul-Major al Frontului pentru a raporta, ruşinaţi pentru că nu-şi îndepliniseră misiunea. “De ce ţineţi nasurile în jos, tovarăşi?” i-a întrebat Voronov. “Situaţia este de aşa măsură că nu noi trebuie să le cerem să accepte propunerile noastre, ci invers. Aşa că le mai dăm un pic de foc şi vor veni chiar ei să le cerşească.” în timpul nopţii, avioanele ruseşti au zburat deasupra poziţiilor germane, aruncând manifeste pe care era tipărit ultimatumul către Paulus şi un mesaj adresat Deutsche Offiziere, Unteroffiziere und Mannschaften!, ambele semnate de Voronov şi Rokossovski. Pentru a întări mesajul, ei şi-au sprijinit vorbele cu bombe. Staţiile radio ale Armatei Roşii au difuzat şi ele textul, citit de Erich Weinert, pe frecvenţele folosite de obicei de Armata 6, câţiva