radiotelegrafişti germani confirmând primirea lui. Manifestele au fost citite cu siguranţă. Un căpitan din Divizia 305 infanterie a recunoscut după ce a fost capturat că atât ofiţerii, cât Ş soldaţii citiseră pe ascuns manifestele ruseşti, în ciuda pedepselor anunţate, “pentru că fructul oprit este dulce”. Uneori arătau manifestele câte unui hiwi de încredere şi îl rugau să le traducă. “Toată lumea ştia despre ultimatum.”

Smîslov şi Diatlenko dormiseră doar vreo două ore la Cartierul General al frontului, când au fost treziţi din somn pe la miezul nopţii. O maşină de comandament îi aştepta afară în timp ce s-au îmbrăcat în vechile lor uniforme (aghiotanţii îşi luaseră înapoi imediat bunurile). Când au ajuns la secţia de informaţii, au descoperit că colonelul Vinogradov fusese avansat la gradul de general-maior şi ca lor li se decernase Ordinul Steaua Roşie. Vinogradov, glumind că fusese avansat pentru “toţi pantalonii pe care i-a tocit în timpul serviciului”, le-a spus că vor primi o medalie şi mai importantă dacă reuşeau să-şi îndeplinească misiunea la a doua încercare.

Celor doi li s-a spus că se urce în maşina de comandament împreună cu Vinogradov şi cu ofiţerul care-l înlocuise pe acesta în funcţia de şef al serviciului de informaţii, în timp ce rulau în noapte, cei doi generali nou promovaţi cântau şi “se tot întrerupeau unul pe altul cu anecdote despre generali”. (Deşi în relatarea sa respectuoasă, Diatlenko nu a menţionat că erau beţi, se pare totuşi că şi-au sărbătorit avansarea.) Cântecele era mereu întrerupte de hurducăielile provocate de hopurile de pe drumul acoperit de noroi îngheţat. Era o călătorie lungă în jurul părţii de sud a încercuirii, trecând Donul pe la vest, şi înapoi la Kalaci către sectorul acoperit de Armata 21. Puţin înainte de crăpatul zorilor, au ajuns la Cartierul General al Diviziei 96 puşcaşi, la câţiva kilometri vest de Marinkova.

Ca unor prizonieri condamnaţi, lui Smîslov şi lui Diatlenko li s-a dat micul dejun, îmbunătăţit cu o “raţie Narkom” [ministru guvernamental]. Vinogradov a refuzat o a doua porţie şi le-a spus să se Pregătească de plecare. Dintr-o dată şi-au dat seama că înapoiaseră steagul alb intendentului, la Cartierul General al frontului. Trebuia confecţionat altul, dintr-un cearşaf al comandantului de divizie, Prins în cuie, ca vai de lume, de o cracă ruptă dintr-un salcâm.

Maşina de comandament i-a condus la linia frontului şi a parcat intr-o balka, de unde echipa a plecat mai departe pe jos. Lui Smîslov si lui Diatlenko li s-a alăturat un subofiţer mai în vârstă, cu o goarnă, care s-a prezentat: “Comandant al plutonului muzical, Siderov.”

A venit şi un locotenent care s-a oferit să-i escorteze prin câmpul de mine, “pentru că viaţa mea nu contează atât de mult ca a voastră.”

Cei trei soli s-au îmbrăcat în costume de camuflaj, în spatele primei linii de tranşee, şi au pornit apoi peste întinderea albă peste care se lăsase o ceaţă groasă. Cele aproximativ douăzeci şi patru de movile acoperite de zăpadă pe care le-au întâlnit în faţă erau formate din cadavre îngheţate. Generalul Vinogradov şi ceilalţi doi generali s-au urcat pe un tanc rusesc ars ca să-i urmărească cu privirea.

Siderov a sunat din goarnă. A răsunat semnalul “Atenţie! Atenţie!”, care lui Diatlenko i s-a părut mai curând a fi “Ultimul post”.

Când s-au apropiat de liniile germane, au observat mişcare.

Părea că se consolidau buncărele şi tranşeele din linia întâi. Siderov a fluturat steagul şi a sunat din nou goarna. “Ce vreţi?”, a întrebat un subofiţer.

“Suntem soli de ultimatum din partea comandantului Armatei Roşii”, i-a răspuns Diatlenko în germană. “Venim cu un mesaj la comandantul vostru. Cerem să ne primiţi conform legilor internaţionale.”

“Veniţi, atunci”, le-a spus el. Mai multe capete s-au iţit din tranşee şi tunurile au fost îndreptate spre ei. Diatlenko a refuzat să înainteze până nu erau chemaţi ofiţerii. Ambele părţi s-au enervat în timpul aşteptării prelungite, în cele din urmă, subofiţerul a plecat să-l cheme pe comandantul companiei sale. După plecarea lui, soldaţii germani s-au ridicat în picioare şi au început să-i tachineze.

Rus! Komm, komm! strigau ei. Un soldat mic de statură, înfăşurat în zdrenţe, s-a căţărat pe parapetul tranşeelor şi a început să facă pe nebunul. Arăta spre el cu degetul şi cânta ca într-o parodie de opera: Ich binn Offizier!

“Văd ce fel de ofiţer eşti”, i-a replicat Diatlenko, iar soldaţii germani au izbucnit în râs. Camarazii mucalitului l-au apucat de glezne şi l-au tras în tranşee. Smîslov şi Siderov râdeau şi ei.

În cele din urmă, subofiţerul s-a întors însoţit de trei ofiţeri. Ce' mai mare în grad i-a întrebat politicos ce doreau. Diatlenko i-a explicat şi a întrebat dacă vor fi primiţi în conformitate cu convenţia internaţională, garantându-li-se securitatea. Au urmat discuţii referitoare la ce trebuiau să facă - dacă să-şi scoată costumele de camuflaj şi dacă să fie legaţi la ochi - înainte de a li se permite să înainteze. După ce ofiţerii din ambele tabere au schimbat saluturi, Smîslov a arătat către pachetul cu ambalaj impermeabil adresat general-colonelului Paulus. Ofiţerii germani au discutat între ei.

Locotenentul a acceptat să-i ducă pe reprezentanţii sovietici la comandantul regimentului. Legăturile negre pentru ochi primite cu o zi înainte de la intendentul frontului fuseseră înapoiate împreună cu steagul alb, aşa că au fost nevoiţi să improvizeze altele din batiste şi curele. Tot ceea ce a putut să dea Siderov a fost bluzonul costumului de camuflaj de iarnă şi când acesta i-a fost înfăşurat pe cap, soldaţii ce urmăreau scena de la intrarea în buncăre au izbucnit în râs. “Beduin! Beduin!” i-au strigat ei.

Locotenentul l-a condus pe Diatlenko ţinându-l de mână. După câţiva paşi, a întrebat, “cu zâmbet în glas”, ce scria în mesajul către Paulus. “Să capitulăm?”

“Nu am ordin să ştiu”, i-a răspuns Diatlenko, folosind formula armatei ţariste. Au schimbat subiectul.

“Spune-mi, te rog”, i-a spus locotenentul, “dacă este adevărat că un scriitor german pe care îl cheamă Willi Bredel este la Platonovski? Se adresează soldaţilor mei la radio de vreo zece sau chiar paisprezece zile. A făcut un apel la ei să se predea şi s-a jurat că vieţile lor vor fi cruţate. Soldaţii mei au râs, bineînţeles, de