Dar a fost el cu adevărat acolo? Era clar după accent că era din Hamburg. Aşadar, a fost el cu adevărat sau era doar o înregistrare?”

Diatlenko ar fi vrut să-i răspundă. Bredel era într-adevăr unul din germanii care lucrau pentru secţia lui şi se înţelegea bine cu el. Dar dacă îi dădea un indiciu, locotenentul ar fi înţeles imediat care era “slujba lui adevărată”, în ultimul moment s-a produs un incident. Gheaţa pe Care mergeau nu era peste tot netedă din cauza focului de artilerie, iar In Unele locuri era lustruită după ce se trecuse pe ea de atâtea ori cu bocanci înfăşuraţi în zdrenţe. Diatlenko a alunecat şi a căzut, lovindu-l şi pe locotenent. Smîslov, auzind zgomot, a ţipat alarmat.

latlenko l-a liniştit pe Smîslov şi i-a cerut scuze locotenentului. Nu s-a temut că ar fi fost vorba de o cursă, “îmi trecuseră prin mână cam o mie de prizonieri până atunci”, avea el să scrie ulterior. “Le cunoşteam psihologia destul de bine şi ştiam că oamenii aceştia nu-mi vor face nici un rău.”

Soldaţii germani care au venit să-i ajute să se ridice au alunecat la rândul lor, făcând o grămadă informă de trupuri. Diatlenko a comparat-o cu un joc ucrainean de copii, un fel de lapte gros, care se chema “Grămăjoara e prea mică, să sară cineva deasupra”.

Locotenentul nu contenea cu întrebările, când a fost reluat drumul cu ochii legaţi, revenind apoi la Bredel. Diatlenko a fost oarecum sincer, dar nu de tot. A spus că numele îi era cunoscut şi că îi citise o parte din cărţi, în cele din urmă, locotenentul l-a avertizat că urmau câteva trepte.

Cei trei soli s-au trezit, după ce li s-a scos legătura de la ochi, într-un buncăr bine construit cu pereţii capitonaţi cu trunchiuri de copac. Diatlenko a observat doi saci cu cereale cenuşii stricate, pe care încercau să le usuce. “Aşa vă trebuie, şerpilor”, a gândit Diatlenko. “Aţi ars silozul de la Stalingrad şi acum trebuie să scotociţi prin zăpadă după mâncare.” A mai observat ilustratele colorate şi decoraţiunile de Crăciun rămase la locul lor.

Ofiţerul superior german a intrat şi a vrut să ştie care era autoritatea care îi trimisese în misiune. “Statul-Major al Comandamentului Suprem al Armatei Roşii”, a răspuns Diatlenko. Ofiţerul superior a părăsit buncărul, probabil pentru a vorbi la telefon. In timpul absenţei colonelului, ofiţerii germani şi Diatlenko au vorbit despre sărbătorirea Crăciunului. Apoi au discutat despre pistoale şi germanii au admirat Tokarevul lui Diatlenko. L-a predat imediat când solii sovietici şi-au dat seama jenaţi că, în conformitate cu convenţia internaţională, ar fi trebuit să nu ia cu ei armele personale.

Pentru a menţine atmosfera cordială, Siderov a deschis un pachet de ţigări “Lux” - pe care Diatlenko le numea “ţigări de general” “

pachet care i se dăduse special pentru a-i impresiona pe german'“Plin de demnitate, Siderov a oferit pachetul germanilor ca şi cum fuma întotdeauna cele mai bune ţigări şi nu mahorcă.” L-a rugat pe Diatlenko să le spună că acesta era cel de-al treilea război al lui. A luptat în “războiul imperialist, în războiul civil şi acum în marele război patriotic”. Diatlenko se aştepta să adauge “împotriva invadatorilor fascişti”, dar Siderov a zâmbit şi a spus: “Şi în toate aceste trei războaie, nu am avut niciodată prilejul să vorbesc cu un inamic atât de paşnic.” Ofiţerii germani au fost de acord şi au adăugat că această mică adunare era constituită din cei mai paşnici oameni de pe întreg frontul. Conversaţia s-a întrerupt apoi. În tăcerea care a urmat, au auzit focuri puternice. Ruşii au fost îngroziţi. Unul dintre germani s-a repezit afară din buncăr să vadă ce se întâmplă. S-a întors acuzând: “Au fost ai voştri.” Din fericire, focul s-a oprit curând. (Solii aveau să afle ulterior că bateriile de antiaeriană ruseşti nu au putut rezista tentaţiei să tragă atunci când deasupra capului lor au apărut avioanele de transport germane.)

Tensiunea creştea în lunga aşteptare a colonelului. Când acesta s-a întors, le-a spus ruşilor că o maşină de comandament a fost trimisă de la Statul-Major al Armatei 6. Avea, după spusele lui Diatlenko, “o cu totul altă expresie - ca de câine bătut”. Ofiţerii inferiori, ghicind ce se întâmplase, s-au ridicat în picioare “ca şi cum urma să se pronunţe o sentinţă împotriva tuturor”.

“Mi s-a ordonat”, le-a spus colonelul ruşilor, “să nu vă duc nicăieri, să nu vă însoţesc, să nu primesc nimic de la voi, doar să vă leg la ochi din nou, să vă conduc înapoi, să vă returnez pistoalele şi să vă garantez securitatea.”

Diatlenko a protestat cât se poate de volubil. A propus, deşi era împotriva instrucţiunilor primite, să dea pachetul învelit în hârtie impermeabilă unui ofiţer special autorizat în schimbul unei recipise.

“Ani ordin să nu iau nimic de la voi”, a replicat colonelul german.

“Atunci vă rugăm să scrieţi pe pachet, că, în conformitate cu ordinele primite de la eşalonul superior, refuzaţi să acceptaţi Scrisoarea adresată comandantului dumneavoastră.” Colonelul n-a Vrut nici măcar să atingă pachetul. Nu mai era nimic de făcut, au conchis Smîslov şi Diatlenko, decât să se lase legaţi din nou la ochi ŞJ să fie escortaţi înapoi. Acelaşi locotenent de la venire l-a condus Pe Diatlenko şi la plecare.

“Câţi ani ai?” l-a întrebat Diatlenko în şoaptă după ce au pornit.

“Douăzeci şi patru”, i-a răspuns acesta. Erau de vârste apropiate.

“Acest război dintre popoarele noastre este o gravă greşeală”, i-a spus Diatlenko după o scurtă pauză. “Se va încheia mai devreme sau mai târziu şi mi-ar plăcea să ne întâlnim în ziua aceea. Ce zici?”

“Nu mai am loc pentru iluzii în suflet”, i-a spus locotenentul german, pentru că, înainte de sfârşitul lunii, şi tu, şi eu vom fi morţi.”

“Voi, germanii, chiar credeţi”, a spus Diatlenko, “că Rusia vă va lăsa să petreceţi o iarnă paşnică în buncăre calde?”

“Nu, era de presupus din experienţa iernii trecute că veţi lansa o ofensivă. Dar nimeni nu se aştepta să fie la o astfel de scară sau în modul acesta.”

“Mi-ai spus mai devreme că soldaţii voştri râd de apelurile lui Willi Bredel.” Din curiozitate profesională, Diatlenko nu