a putut rezista tentaţiei de a ignora instrucţiunile primite referitoare la evitarea unor subiecte curente. “Dar nu a avut el oare dreptate când a vorbit de situaţia voastră disperată? Nu au fost serioase apelurile lui?”

“în tot ceea ce spus a avut dreptate”, a replicat locotenentul. “Dar nu uita un lucru. Când se desfăşoară un război între două concepţii despre lume, este imposibil să convingi soldaţii inamici aruncând vorbe peste liniile frontului.”

Ajungând la tranşee, celor trei ofiţeri ruşi li s-au scos legăturile de la ochi. Li s-au înapoiat pistoalele şi costumele de camuflaj. Cele două grupuri de ofiţeri s-au aşezat unul în faţa celuilalt şi s-au salutat, apoi ruşii, sub steagul lui Siderov, s-au reîntors “prin întinderea albă şi tăcută la generalul Vinogradov care îi aştepta tot lângă tancul ars”.

Vinogradov i-a condus înapoi la balka. Comandantul diviziei de cercetare nu a pierdut nici o clipă. “Siderov”, a spus “desenează-mi urgent o hartă cu lucrările lor de apărare. Ceilalţi doi soli i-au urmat într-un buncăr săpat într-o margine a gropii şi au privit cum “bătrânul care a vorbit atât de paşnic cu inamicul” desena perfect o hartă a punctelor lor de tragere. “Nu ştiu dacă nu a primit această misiune de la bun început”, scria după aceea Diatlenko, “sau dacă era doar o îndemânare a lui, dar s-a dovedit că îşi amintea totul.” Diatlenko şi Smîslov s-au întors apoi, cu cei doi generali, la Cartierul General cu maşina de comandament Willy, “trişti şi obosiţi” pentru că misiunea lor fusese un eşec şi pentru că mulţi oameni aveau să moară fără rost.

PARTEA A CINCEA - ÎNFRÂNGEREA ARMATEI  6

Podul aerian

 

“Plafonul de nori era foarte jos”, scria Hans Dibold, medic în Divizia 44 infanterie, “aproape că ne atingea capetele, în acel nor, motorul unui avion de transport se tânguia nefericit.”

Termenul de “pod aerian” era arareori folosit în teatrul de operaţiuni. Ideea unei legături permanente peste capetele ruşilor îi încânta pe cei ce se hrăneau cu iluzii privind hărţile şi diagramele la Berlin şi la Rastenburg. Hitler putea oricând să ceară informaţii, aşa că fiecare general şi ofiţer de stat-major, disperat să aibă cifre pe care să le raporteze, îi bătea la cap pe comandanţii aerodromurilor să le pună la dispoziţie ultimele statistici şi dovezi de acţiune.

Această ingerinţă obsesivă nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile.

Generalii Luftwaffe din Germania s-au repezit să se conformeze deciziei Führer-ului de a reaproviziona Armata 6 pe calea aerului, alocând avioane total nepotrivite precum Ju-86, un aeroplan folosit Pentru instruirea piloţilor, doar pentru ca numărul lor să pară suficient. Până şi folosirea planoarelor a fost luată în considerare până când cineva a spus că avioanele ruseşti de vânătoare le vor distruge imediat.

Şi comandanţii bazelor aeriene din spatele frontului au provocat haos, când au trimis avioane Junker 52 înainte ca acestea să fie adaptate operaţiunilor de iarnă, doar ca să arate că reacţionau imediat la chemarea Führer-ului. Numeroasele avioane de transport care soseau fără avertizare au provocat debandadă, mai ales din cauza faptului că nu se formase o grupare operativă de aprovizionare pe calea aerului care să preia controlul operaţiunilor. La sfârşitul lunii noiembrie, generalul Fiebig şi personalul Corpului 8 aerian au preluat această responsabilitate şi situaţia s-a îmbunătăţit mult, deşi lacunele fundamentale ale proiectului îl condamnaseră la eşec de la bun început.

Generalul von Richthofen avertizase că vor avea nevoie de şase aerodromuri de dimensiuni normale în interiorul încercuirii, nu doar de unul singur, şi de personal calificat de dirijare la sol. Temerile sale în legătură cu lipsa de piste aveau să se justifice curând când condiţiile meteorologice au devenit nefavorabile. Cea mai bună zi a fost 19 decembrie, când 154 de avioane au aterizat cu 289 de tone, dar asemenea zile bune de zbor au fost foarte rare. Vremea nu era singura problemă. Aerodromul de la Pitomnik atrăgea întreaga atenţie a inamicului, astfel încât avioanele lovite sau prăbuşite îl făceau neoperaţional pentru scurte perioade de timp. Carcasele lor de metal arse erau scoase în zăpadă, lângă piste, formând “un cimitir de aparate foarte întins”. Aterizarea pe timp de noapte era de două ori periculoasă. Bateriile antiaeriene de la Pitomnik trebuiau să menţină un echilibru aproape imposibil. Trebuiau să folosească proiectoare pentru depistarea bombardierelor de noapte sovietice, dar baza fasciculului lor de raze oferea o ţintă artileriei ruseşti.

Echipajele Luftwaffe acţionau sub o presiune intensă.

“Echipajele tinere şi neexperimentate au fost serios zguduite” de priveliştile de la Pitomnik, mai ales de condiţia mizerabilă a răniţilor care aşteptau lângă pistă să fie evacuaţi, de grămezile de cadavre îngheţate, lăsate acolo de spitalul de campanie pentru că solul era prea îngheţat ca să le poată îngropa.

Oricât de recunoscătoare ar fi fost Armata 6 pentru eforturile depuse de Luftwaffe, exasperarea era inevitabilă. Când a fost deschis un transport şi s-a constatat că nu conţinea decât maghiran şi piper, locotenent-colonelul Werner von Kunowski, intendentul-şef al Armatei 6, a explodat: “Ce tâmpit a răspuns de aceasta încărcătură?” Un ofiţer de lângă el a spus în glumă că cel puţin piperul putea fi folosit în lupta corp la corp.

După atacul sovietic de la Taţinskaia, flota de transport a fost mult redusă, lăsând o bază mult mai mică de unde avioanele în stare de funcţionare puteau fi trimise în misiune. De asemenea, noua aerobază Ju-52 de la Salsk, aflată la peste 300 de kilometri de Pitotnnik, se apropia de distanţa maximă la care acţiunile aviaţiei sunt asigurate cu mijloacele bazei aeriene, aşa că orice avion ale cărui motoare foloseau petrol nu putea fi utilizat, în disperare de cauză, unele din cele mai mari avioane cu patru motoare ale Luftwaffe - Focke-Wulf 200 Condor, care putea lua până la şase tone, şi Junker 290, care se putea descurca cu o încărcătură de până la zece tone - au fost puse la dispoziţie, dar erau vulnerabile şi le lipsea soliditatea bătrânului trimotor “Tante Ju”. După ce Salsk a fost ameninţat, la mijlocul lunii ianuarie, aparatele Ju-52 rămase au fost mutate către nord-vest la Zverevo, la nord de Şahti. Acest nou aerodrom avea doar o pistă acoperită cu zăpadă într-un