Îngheţul a devenit o problemă din ce în ce mai mare în aer, în timp ce la sol, motoarele porneau din ce în ce mai greu. Căderile masive de zăpadă au dus adesea la închiderea bazelor, deoarece fiecare avion trebuia să fie destroienit. La Zverevo existau foarte puţine mijloace de apărare antiaeriană, iar pe 18 ianuarie, avioanele de vânătoare şi bombardierele sovietice, venind în optsprezece valuri în cursul zilei, au reuşit să distrugă cincizeci de aparate Junker-52 aflate la sol. Aceasta a fost una din puţinele operaţiuni cu adevărat eficiente ale aviaţiei Armatei Roşii, ai cărei piloţi încă nu aveau încredere în ei.

Richthofen şi Fiebig ştiuseră de la bun început că nu aveau de ales decât să facă tot ceea ce se putea pentru o misiune condamnată din faşă. Se aşteptau la înţelegere puţină de sus. “încrederea în conducerea noastră a scăzut rapid sub zero”, i-a spus Richthofen, pe 12 ianuarie, generalului Jeschonnek, comandantul Luftwaffe. O săptămână mai târziu, auzind că Göring i-a spus lui Hitler că situaţia aprovizionării la Stalingrad “nu este atât de proastă”, Richthofen a consemnat în jurnalul său: “în afară de faptul că i-ar face bine să petreacă ceva timp în încercuire, nu pot decât să presupun că rapoartele mele ori nu sunt citite, ori nu sunt crezute.”

În timp ce Göring nu făcea nimic pentru a-şi potoli pofta de mâncare, generalul Zeitzler, într-un gest de solidaritate cu trupele înfometate de la Stalingrad, şi-a redus raţia la nivelul celorlalţi. Potrivit lui Albert Speer, a pierdut vreo treisprezece kilograme în două săptămâni. Hitler, informat în legătură cu dieta acestuia de Martin Bormann, i-a ordonat lui Zeitzler să revină la raţia normală.

Ca o concesie, a interzis şampania şi coniacul la Cartierul General al Führer-ului “în onoarea eroilor de la Stalingrad”.

Majoritatea civililor din Germania nu ştiau cât de aproape se afla Armata 6 de înfrângerea totală. “Sper că veţi rupe curând încercuirea”, scria, la mijlocul lunii ianuarie, o tânără unui soldat, prietenul ei prin corespondenţă, “şi când veţi face acest lucru, ţi se va da imediat o permisie.” Chiar şi liderul partidului nazist din Bielefeld îi scria la mijlocul lui ianuarie generalului Edler von Daniels pentru a-l felicita pentru naşterea copilului său, pentru Crucea Cavalerilor şi pentru avansarea în grad, spunându-i că de-abia aşteaptă să-l “vadă curând înapoi printre noi”.

Atmosfera de irealitate pătrunsese în cele mai înalte cercuri guvernamentale de la Berlin. Speer, profund deranjat de situaţia de la Stalingrad, a însoţit-o pe soţia sa, “care, ca toată lumea, nu suspecta nimic de nestăpânit”, la un spectacol de operă, cu Flautul fermecat. “Dar, stând în loja noastră, în acele fotolii moi, printre spectatorii îmbrăcaţi festiv, nu în-am putut gândi decât la faptul că acelaşi gen de lume se afla la Opera din Paris, atunci când Napoleon se retrăgea din Rusia, şi soldaţii lui îndurau aceleaşi suferinţe ca propriii noştri soldaţi.” Speer s-a întors apoi la minister, căutând uitarea în muncă, şi a încercat să-şi reprime “îngrozitorul sentiment de vinovăţie” faţă de fratele său, soldat în Armata 6 la Stalingrad.

Părinţii lui Speer îl sunaseră de curând cuprinşi de panica Tocmai auziseră că mezinul lor, Ernst, zăcea “într-un spital primitiv de campanie”, într-un staul, “aproape fără acoperiş şi fără pereţi suferind de icter, având febră, picioarele umflate şi dureri de rinichi, mama lui Speer a îngăimat printre hohote de plâns: “Nu-i poţi face aşa ceva.” Iar tatăl său i-a spus: “Este imposibil ca tu, dintre toţi oamenii, să nu poţi face ceva pentru a-l scoate de acolo.”

Sentimentul de neputinţă şi de vinovăţie al lui Speer era agravat şi de faptul că, cu un an în urmă, conformându-se ordinului lui Hitler ca funcţionarii superiori să nu facă uz de influenţă în beneficiul rudelor lor, l-a minţit pe fratele său promiţându-i că-l va transfera în Franţa imediat după încheierea campaniei. Acum, în ultima sa scrisoare de la Stalingrad, Ernst îi spusese că nu poate suporta să vadă cum ceilalţi pacienţi mor în spitalul de campanie. S-a alăturat camarazilor săi de pe linia frontului în ciuda membrelor sale grotesc de umflate şi a slăbiciunii sale vrednice de milă.

În interiorul încercuirii, în timp ce Armata 6 aştepta ofensiva finală a ruşilor, se zvonea nu numai că s-ar apropia un corp SS de tancuri, pe care Hitler îl promisese încă de la mijlocul lui ianuarie, dar şi că o divizie aeropurtată va fi trimisă pentru a le întări apărarea.

Unele zvonuri nu aveau însă nici un fel de legătură cu realitatea.

Spiritele mai întunecate pretindeau că Armata 4 tancuri ajunsese până la vreo douăzeci de kilometri de liniile lor, dar că Paulus îi spusese generalului Hoth să nu mai avanseze nici un pas. Unii soldaţi aveau să creadă chiar mai târziu că Paulus, făcând un târg secret cu ruşii, a fost cel care i-a trădat. Potrivit unei alte poveşti, ruşii au emis un ordin ca oricine care împuşcă un pilot german [capturat] să fie sever pedepsit, pentru că, ducând o mare lipsă de echipaje, aveau nevoie de el pentru a pilota avioanele de transport în zonele cele mai îndepărtate din spatele frontului”.

Zvonurile se răspândeau mai ales în comunităţile mai puţin obişnuite, fie în baracamentele din jurul aerodromurilor sau în adăposturile săpate în balka în mijlocul stepei, grupate ca nişte sate primitive. Dacă aveau vreun lemn să-l ardă în sobele mici din buncăr, fumul ieşea prin coşurile improvizate din cutii de conserve îndesate una într-alta. Scândurile puse peste potecile noroioase, mesele, chiar şi priciurile erau folosite ca lemne de foc, după ce murea câte unul din ei. Singurul înlocuitor de căldură era atmosfera îmbâcsită, creată de oamenii înghesuiţi unul într-altul sub câte o prelată, dar şi aşa tremurau tot timpul. Căldura insuficientă nu făcea decât să “activeze” păduchii, înnebunindu-i pe bieţii oameni din cauza mâncărimii. Adesea dormeau câte doi pe un prici cu pătura trasă peste capete într-o încercare disperată de a se încălzi reciproc.

Rozătoarele s-au înmulţit rapid, hrănindu-de cu cai şi oameni morţi,