Când soseau raţiile, pe o sanie trasă de un cal lihnit de foame, figuri înţepenite, dizgraţioase, înfăşurate în zdrenţe, apăreau ca să afle ultimele zvonuri. Nu exista combustibil cu care să topească zăpada pentru a avea cu ce se spăla sau bărbieri. Chipurile lor cu obrajii supţi erau ca de ceară şi nebărbierite, cu bărbi jalnic de răvăşite din cauza lipsei de calciu. Aveau gâturile subţiri şi sfrijite ca de moşi. Pe trupurile lor mişunau păduchii. O baie şi lenjerie curată erau un vis tot atât de îndepărtat ca o masă bună. Raţia de pâine ajunsese acum sub 200 de grame pe zi şi, uneori, chiar sub 100 de grame. Carnea de cal adăugată la Wassersuppe provenea din surse locale. Carcasele erau menţinute proaspete de ger, însă temperatura era atât de scăzută, încât carnea nu putea fi tranşată cu cuţitul. Doar ferăstraiele geniştilor făceau faţă acestei operaţiuni.

Frigul şi foamea făceau ca soldaţii, când nu erau în posturile de pază, să zacă în adăposturi, conservându-şi energia. Buncărul era un refugiu pe care nu se îndurau să-l părăsească. Adeseori, minţile lor erau opace pentru că răcirea sângelui le încetinea atât activitatea fizică, cât şi pe cea mentală. Cărţile treceau din mână în mână până când se ferfeniţeau sau erau pierdute în noroi sau în zăpadă, dar acum puţini aveau destulă energie ca să mai citească. Tot astfel ofiţerii Luftwaffe de pe Aerodromul Pitomnik renunţaseră la şah in favoarea unui joc de cărţi, “Scart”, deoarece le era greu să se mai concentreze. În multe cazuri, mâncarea insuficientă nu ducea la apatie, ci la iluzii demente, precum cele ale misticilor antici, care auzeau voci din cauza malnutriţiei.

Este imposibil de estimat numărul sinuciderilor sau al deceselor provocate de stresul de luptă. Exemplele din alte armate, aşa cum am mai menţionat, cresc dramatic atunci când soldaţii sunt izolaţi şi nici o armată nu a fost complet împresurată ca Armata 6 la Stalingrad. Oamenii delirau pe paturile de campanie sau zăceau urlând. Mulţi, după un acces maniacal de activitate, trebuiau ţinuţi cu forţa de mâini şi de picioare sau pocniţi de camarazii lor, până leşinau. Unii soldaţi se temeau de căderile nervoase şi de nebunia altora de parcă ar fi fost contagioase. Dar cel mai alarmaţi erau când vreun camarad avea nările dilatate şi buzele vinete, iar albul ochilor devenea roz. Teama de tifos părea ciudat de atavică, de parcă ar fi fost vorba de ciuma medievală.

Sentimentul iminenţei morţii părea să stimuleze conştiinţa a tot ce erau pe cale să piardă. Bărbaţii mai duri visau cu înfrigurare scene de acasă şi plângeau în tăcere, gândindu-se că nu-şi vor mai vedea niciodată soţia şi copiii. Persoanele mai meditative îşi reexaminau amintirile sau studiau cu interes sporit lumea înconjurătoare, în special pe camarazii lor. Unii rămăseseră suficient de emotivi ca să le plângă de milă cailor înfometaţi care rodeau disperaţi câte o bucată de lemn.

In primele şapte sau zece zile din ianuarie, înainte de lansarea ofensivei sovietice, oamenii nu au lăsat să se vadă, în scrisorile către casă, starea jalnică în care se aflau. “Am primit un sfert de litru de vodcă şi treisprezece ţigări de Anul Nou”, scria un soldat pe care d chema Willy părinţilor săi într-o scrisoare care nu le-a parvenit niciodată, “dar toată mâncarea pe care am căpătat-o astăzi a fost o felie de pâine. Nu v-am dus dorul niciodată atât de mult ca astăzi când cântam cu toţii Wolgalied. Stau aici ca într-o colivie - nu din aur ci făcută de încercuirea rusească.” Numeroşi soldaţi mergeau cu camuflarea adevărului şi mai departe. “Nu putem conta decât pe faptul că va veni curând primăvara”, scria acasă soldatul Seppel.

“Vremea continuă să fie proastă, dar principalul lucru e să fim sănătoși şi să avem o sobă bună. Sărbătorile de Crăciun au trecut cu bine.” Alţii, totuşi, nu au încercat să-şi ascundă sentimentele:

“Singurul lucru ce mi-a mai rămas este să mă gândesc la voi trei”; scria un soldat soţiei şi copiilor lui.

Unii, încercând cu disperare să găsească o modalitate de a scăpa de acolo, s-au gândit la automutilare. Cei care chiar o făceau nu riscau să fie executaţi. Chiar dacă nu ridicau suspiciuni, riscau să moară din cauza rănii. O rană uşoară la nivelul musculaturii nu era suficientă pentru a fi evacuat. O împuşcătură în mâna dreaptă era prea evidentă şi, rămânând atât de puţini soldaţi în linia întâi, rana trebuia să-i incapaciteze dacă voiau să fie scoşi din serviciul activ.

Dar, după începerea ofensivei finale sovietice, chiar şi “o rană uşoară care stânjenea mişcarea însemna practic moartea”.

De la începutul lui ianuarie, un număr tot mai mare de soldaţi s-au predat fără rezistenţă sau chiar au dezertat la inamic. Dezertorii erau mai ales infanteriştii, în parte pentru că aveau mai multe prilejuri. Au fost şi cazuri de ofiţeri şi de soldaţi care au refuzat evacuarea, din bravură sau dintr-un simţ aproape obsesiv al datoriei.

Locotenentul Lobbecke, comandantul unei companii de tancuri din Divizia 16 tancuri, îşi pierduse un braţ în luptă, dar a continuat să-şi îndeplinească obligaţiile fără să-şi trateze cum trebuie rana.

Comandantul său de divizie nu a reuşit să-l convingă să se ducă la spital, în cele din urmă, a dat de el generalul Strecker.

“Cer permisiunea de a rămâne alături de oamenii mei”, i-a spus Lobbecke, fără să stea pe gânduri. “Nu-i pot părăsi acum când lupta este atât de disperată.” Strecker, probabil din cauza mirosului, şi-a dat seama că ciotul braţului lui Lobbecke intrase în putrefacţie.

A fost nevoit să-i ordone să plece din interiorul încercuirii cu un avion la un spital permanent.

Pentru cei cu adevărat incapacităţi, singura speranţă de evacuare la un spital de campanie era cu o sanie sau cu ambulanţa. Şoferii deveniseră deja cunoscuţi ca “eroi ai volanului”, datorită ratei ridicate de victime înregistrate din rândurile lor. Un vehicul în mișcare - şi ambulanţele erau printre foarte puţinele cărora li se dădea carburanţi - atrăgea imediat foc de la sol