Răniţii şi bolnavii care se mai ţineau pe picioare mergeau singuri prin zăpadă către spatele frontului. Mulţi se opreau să se odihnească, dar nu se mai ridicau de jos niciodată. Alţii ajungeau, în ciuda rănilor grave sau a degerăturilor avansate, “într-o zi, cineva a ciocănit la uşa buncărului nostru”, îşi amintea un locotenent de aviaţie de la Pitomnik. “Afară era un bărbat mai în vârstă, membru al Organizaţiei Todt angajat la repararea drumurilor. Mâinile îi erau atât de rău umflate din cauza degeraturilor, încât nu mai avea cum să le mai folosească vreodată.”

Ajungând la spitalul general de lângă aerodrom nu însemna neapărat o garanţie de evacuare sau chiar de tratament în corturile mari, neîncălzite. Rănile şi degerăturile constituiau doar o mică parte din activitatea ce ameninţa să-i copleşească pe medici. Mai erau şi epidemia de icter, dizenteria şi toate celelalte maladii, agravate de subnutriţie şi adesea de deshidratare, deoarece nu existau combustibili pentru a se topi zăpada. Răniţii erau, în plus, mult mai expuşi atacurilor aeriene sovietice decât pe front. “La fiecare jumătate de oră, un avion rusesc ataca aerodromul”, avea să relateze un caporal mai târziu. “Mulţi camarazi care erau cât pe ce să fie salvaţi, fiind îmbarcaţi în avion şi aşteptând să decoleze, şi-au pierdut viaţa în ultima clipă.”

Evacuarea pe calea aerului a răniţilor şi bolnavilor era tot atât de imprevizibilă ca şi sosirea zborurilor de aprovizionare. Trei zile, pe 19 şi 20 decembrie şi 4 ianuarie, au fost luaţi peste o mie de fiecare dată, dar, între 23 noiembrie şi 20 ianuarie, cifra medie, ţinând seama de zilele în care nu au fost posibile zborurile, nu a depăşit 417.

Selecţia pentru evacuarea cu avionul nu era făcută în funcţie de gravitatea rănilor. Nemiloasa triere avea în vedere spaţiul disponibil din avion. “Doar cei răniţi uşor, cei care puteau să meargă singuri, puteau spera să plece”, relata un ofiţer agent de legătură. “Nu era spaţiu disponibil decât pentru circa patru tărgi în interiorul unui fuzelaj Heinkel, dar puteau fi înghesuiţi aproape douăzeci de răniţi care se ţineau pe picioare. Aşa că, dacă erai lovit serios sau atât de grav, încât nu te puteai mişca erai ca şi mort.” Putea interveni însă norocul. Folosindu-şi influenţa, ofiţerul a reuşit să urce în avion un subofiţer de infanterie care zăcea de trei zile în aerodrom cu un glonţ în spate. “Nu am ştiut niciodată cum a reuşit acest om să ajungă la aerodrom.” A mai urcat în avion, în acelaşi mod, un alt subofiţer, un bărbat mai în vârstă cu febră foarte mare.

Jandarmeria, urâtă de trupe şi numită “câinii de lanţ” din cauza zgărzii de metal, atârnată de un lanţ, pe care o purtau în jurul gâtului, păzea accesul pe pistă, controlând amănunţit documentele pentru a se asigura că nu treceau cei ce se prefăceau. Cum speranţa de a scăpa de acolo scăzuse, în luna ianuarie, recurgeau din ce în ce mai mult la pistoalele-mitralieră pentru a-i ţine la distanţă pe răniţi şi pe simulanţi.

Mai mulţi răniţi puteau fi urcaţi la bordul uriaşelor avioane cu patru motoare Focke-Wulf Condor, folosite începând cu a doua săptămână din ianuarie. Dar aceste aparate deveneau foarte vulnerabile când erau supraîncărcate. Un sergent din Divizia 9 antiaeriană urmărea huruitul acceleraţiei unui Condor, la bordul căruia fuseseră urcaţi doi dintre camarazii săi răniţi. Când avionul a urcat după decolare pentru a câştiga înălţime, încărcătura umană neajutorată trebuie să fi alunecat sau să se fi rostogolit către spate, întrucât a văzut coada lăsându-se brusc în jos. Motoarele scrâşneau în timp ce botul era îndreptat aproape vertical spre cer, pentru ca apoi avionul să se prăbuşească exact deasupra perimetrului aerodromului, transformându-se într-o minge de foc şi făcând un “zgomot asurzitor”.

Soldaţii de la capătul de vest al încercuirii asistau şi ei la transporturile cu Junkere, ştiind foarte bine că încărcăturile lor grele erau formate din camarazi răniţi. Adesea, aceste avioane “nu puteau lua înălţime suficient de repede ca să scape de focul de antiaeriană, fiind sortite să aibă un sfârşit îngrozitor. Am asistat din tranşee, de multe ori, la această soartă apocaliptică şi am fost foarte, foarte deprimat”.

În afară de a evacua răniţi, curieri şi anumiţi specialiști, avioanele mai aduceau unii ofiţeri şi soldaţi care fuseseră în permisie înainte de închiderea încercuirii. Din cauza cenzurii din Germania, mulţi dintre aceştia aflau ce se întâmplase în timpul absenţei lor doar când ajungeau cu trenul la Harkov. Aghiotantul lui Manstein, Alexander Stahlberg, a povestit cum vărul său prin alianţă, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, Gottfried von Bismarck, a sosit la Cartierul General al Grupului de Armate Don, la sfovocerkask, pe 2 ianuarie, după ce fusese în permisie de Crăciun acasă, în Pomerania. Primise ordinul de a se duce în interiorul încercuirii cu avionul, acolo unde se afla Divizia 76 infanterie, de care aparţinea. Manstein, descoperind acestea, l-a invitat să ia masa cu el pentru a putea vorbi nestingheriţi. Atât Manstein, cât şi Stahlberg au admirat foarte mult modul în care tânărul, fără să se plângă, a respectat tradiţia Regimentului 9 infanterie şi s-a întors la o bătălie pierdută nu pentru Hitler, ci din simţul prusac al datoriei.

Bismarck a exprimat, totuşi, acest lucru în termeni mai puţin glorioşi. “Am fost soldat, am primit un ordin şi am fost obligat să accept consecinţele.”

Când s-a întors în interiorul încercuirii pe 9 ianuarie, în ajunul ofensivei sovietice, generalul Hube le-a spus lui Paulus şi lui Schmidt că Hitler pur şi simplu refuza să admită posibilitatea unei înfrângeri la Stalingrad. Führer-ul nu a ascultat relatările cu privire la condiţiile din pungă, dar a încercat să-l convingă că s-ar putea face o a doua încercare de despresurare.

Unii dintre ofiţerii lui Hube erau deprimaţi din cauza faptului că tocmai el se lăsase păcălit de una din manifestările de optimism cuceritor ale lui Hitler - “cura de soare”. “Am fost profund dezamăgit”, nota ofiţerul de cercetare al lui Hube, prinţul Dohna, „cât de uşor poate fi convins un militar atât de curajos şi de integru.”

Alţii au auzit că Hube a îndrăznit chiar să-l “sfătuiască pe