Hitler să încerce să încheie războiul”, şi atunci când Hube a murit într-un accident de avion în anul următor, s-a răspândit zvonul că s-ar putea Sa fi fost mâna lui Hitler. Într-un fel, ambele părţi au avut dreptate, când Hube s-a prezentat la Cartierul General al Grupului de Armate înainte de a zbura înapoi spre încercuire, Manstein a fost convins că fusese indus în eroare de una dintre manifestările ostentative de încredere ale lui Hitler. Pe de altă parte, Manstein a descoperit ulterior că Hube îndrăznise să-i sugereze Führer-ului că ar fi mai bine dacă ar ceda comanda supremă a armatei unui general, pentru a nu avea personal de suferit dacă Armata 6 avea să fie pierdută.

Hube fusese unul din comandanţii preferaţi ai Führer-ului, dar credinţa evidentă a acestuia că Armata 6 era sortită pieirii n-a făcut decât să confirme suspiciunea lui Hitler că toţi generalii erau pesimişti. Paulus a recunoscut acest lucru. A ajuns la concluzia că doar un tânăr combatant cu foarte multe decoraţii putea corespunde iluziilor romantice ale lui Hitler, fiind astfel într-o poziţie mai bună pentru a-l convinge pe acesta să asculte adevărul.

Cel mai bun candidat al lui Paulus pentru această misiune era căpitanul Winrich Behr, a cărui uniformă neagră de tanchist cu Crucea Cavalerilor era cât se poate de nimerită pentru a produce efectul scontat asupra Führer-ului. Iar Behr, care răspundea de actualizarea hărţii cu situaţia de luptă şi a tuturor datelor din rapoarte, era unul dintre cel mai bine informaţi ofiţeri de la Statul-Major al Armatei 6.

Behr nu fusese anunţat despre misiunea sa până în dimineaţa de 12 ianuarie, la două zile după lansarea ofensivei sovietice, astfel încât nu a avut timp nici măcar să ia scrisorile colegilor săi. A împachetat jurnalul de război al Armatei 6 între lucrurile sale pentru a-l pune într-un loc sigur, înainte de a pleca în grabă spre Pitomnik.

Pista era sub focul obuzierelor grele şi al artileriei, în timp ce Behr alerga către aparatul Heikel 111 în care erau îmbarcaţi răniţii, jandarmii înarmaţi cu pistoale automate trebuiau să ţină la distanţă alte câteva sute de oameni care se grăbeau, sau se târau, către avion.

Zborul până la Taganrog a durat o oră şi jumătate. Spre surpriza lui Behr, era chiar mai frig la Marea de Azov decât la Stalingrad.

O maşină de comandament îl aştepta pentru a-l duce la Cartierul General al feldmareşalului Manstein. Acesta a adunat o parte din ofiţerii săi şi i-a cerut lui Behr să raporteze situaţia. Behr a făcut o descriere completă: foametea, rata pierderilor umane, epuizarea soldaţilor, răniţii care zăceau în zăpadă în aşteptarea evacuării, sângele îngheţat, lipsa acută de mâncare, de combustibil şi muniţie. După ce şi-a terminat prezentarea, Manstein i-a zis: “Să-i spui asta şi lui Hitler.” A fost comandat un aeroplan pentru a doua zi dimineaţă care să îl ducă la Rastenburg. Führer-ul îl aştepta.

În dimineaţa următoare era tot atât de frig, deşi soarele strălucitor dădea o impresie falsă de căldură. La aerodrom, ofiţerul Luftwaffe căruia i se ordonase să-l ducă pe Behr în Prusia Orientală nu şi-a pus mănuşi când a ieşit să încălzească motoarele. Când s-a întors în clădire, i se jupuise pielea de pe mâini din cauza metalului îngheţat. Trebuia găsit alt pilot.

Spre seară, Behr a ajuns în cele din urmă la Bârlogul Lupului. La corpul de gardă i s-au luat cureaua şi pistolul. De acolo, a fost escortat până la punctul de comandă unde peste optsprezece luni Stauffenberg avea să aducă servieta plină cu explozivi. Erau prezenţi între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ofiţeri. După zece minute, s-au deschis uşile şi a apărut Hitler. L-a salutat pe tânărul căpitan de tancuri: Heil Herr Hauptmann! Heil mein Führer! i-a răspuns Behr înţepenit în poziţie de drepţi, în uniforma sa neagră, cu Crucea Cavalerilor la gât. Behr ştia de la cumnatul său, Nicolaus von Below, aghiotantul Luftwaffe al lui Hitler, care era tactica Führer-ului când o Casandră aducea veşti proaste, încerca întotdeauna să controleze conversaţia, impunând propria sa versiune asupra evenimentelor, şi îl copleşea pe interlocutorul său, care nu cunoştea decât un singur sector al frontului, făcându-l să creadă că Ştia situaţia generală. Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta.

Când Hitler a terminat prezentarea planurilor sale pentru Operaţiunea Dietrich, un mare contraatac cu divizii de tancuri care să transforme înfrângerea în victorie, i s-a adresat lui Behr: “Herr Hauptmann, când te vei întoarce la generalul Paulus, spune-i acest lucru şi că inima mea şi speranţele mele sunt în întregime alături de el si de armata sa.” Behr, însă, conştient că aceasta era “şmecheria” lui Hitler, ştia că nu trebuia să tacă.

Mein Führer, a răspuns el. “Comandantul meu mi-a ordonat să a informez asupra situaţiei. Vă rog să-mi permiteţi să-mi prezint raportul.” Hitler, în faţa atâtor martori, nu l-a putut refuza.

Behr a început să vorbească, iar Hitler, spre surprinderea lui, nu a făcut nici o încercare să-l oprească. Behr nu i-a scutit pe cei prezenţi de nici un detaliu, menţionând inclusiv numărul din ce în ce mai mare de dezertări ale soldaţilor germani. Feldmareşalul Keitel, incapabil să suporte atâta francheţe, i-a făcut semn cu pumnul pe la spatele lui Hitler să tacă. Dar Behr a continuat să descrie armata epuizată, aproape moartă de foame şi îngheţată, copleşită de condiţiile neprielnice şi nevoită, fără carburanţi şi fără muniţie, să respingă noua ofensivă rusă. Behr ştia pe dinafară toate cifrele legate de livrările pe calea aerului. Hitler l-a întrebat dacă statisticile erau corecte şi când Behr i-a răspuns afirmativ, Führer-ul s-a întors către un ofiţer superior Luftwaffe şi i-a cerut să explice discrepanţele între acestea şi cifrele raportate.

Mein Führer, i-a răspuns generalul Luftwaffe. “Am aici o listă a avioanelor şi a încărcăturilor livrate zilnic.”

“Dar, Mein Führer”, l-a întrerupt Behr. “Pentru armată, nu contează câte avioane au fost trimise, ci ceea ce primim. Nu criticăm Luftwaffe. Piloţii lor sunt cu adevărat nişte eroi, dar nu am primit decât cantităţile pe care le-am enumerat. S-ar putea ca unele companii să fi recuperat câteva canistre şi să le fi reţinut, fără să anunţe statul-major, dar nici