Câţiva ofiţeri superiori au încercat să devieze criticile lui Behr, punându-i “întrebări idioate”, dar Hitler s-a dovedit surprinzător de îndatoritor, probabil pentru că dorea să pară că apără interesele luptătorilor de la Stalingrad împotriva Statului-Major General. Când Behr a ajuns însă la situaţia cu care se confrunta Armata 6, Hitler s-a întors spre harta mare plină de steguleţe ca şi cum nu se schimbase nimic. Behr ştia că acele steaguri, “aceleaşi de câteva luni”, reprezentau acum “divizii care mai rămăseseră doar cu câteva sute de oameni”. Hitler a recurs din nou la manevra sa de răsturnare a întregii situaţii printr-o strălucită contralovitură. A spus chiar ca întreaga armată SS de tancuri se grupa în jurul Harkovului, gata sa execute o lovitură împotriva Stalingradului. Behr ştia de la feldmareşalul von Manstein că formaţiile SS vor avea nevoie de câteva săptămâni ca să ajungă în est. “Mi-am dat seama atunci că pierduse contactul cu realitatea. Trăia într-o lume fantezistă de hărţi şi steaguri.” Pentru Behr, care fusese un “tânăr ofiţer german naţionalist” şi entuziast, această revelaţie a fost şocantă. “A fost sfârşitul tuturor iluziilor mele despre Hitler. Atunci am înţeles că vom pierde războiul.”

Behr nu a fost trimis direct la Stalingrad, aşa cum se plănuise.

L-a văzut pe Hitler din nou a doua zi la prânz, cu feldmareşalul Milch, căruia i se ordonase să impulsioneze eforturile Luftwaffe de ajutorare a Stalingradului. Behr a fost mai târziu convocat de primul aghiotant militar al lui Hitler, generalul Schmundt, şi supus unui interogatoriu lung, dar prietenos. Schmundt, unul dintre cei mai credincioşi admiratori ai lui Hitler (avea să moară optsprezece luni mai târziu din cauza bombei lui Stauffenberg), a simţit repede că tânărul ofiţer de tancuri îşi pierduse încrederea. Behr a recunoscut acest lucru deschis, atunci când a fost întrebat. De aceea, Schmundt a decis ca Behr să nu mai fie trimis înapoi la Paulus, ca să nu transmită mai departe îndoielile sale. Behr se va întoarce pe coasta Mării Negre şi va lucra acolo la Melitopol, ca membru al noului Stat-Major cu destinaţie specială ce urma să fie înfiinţat sub comanda feldmareşalului Milch pentru a ajuta fortăreaţa Stalingrad să reziste până în ultima clipă.

La Rastenburg, generalul Stieff şi locotenent-colonelul Bernhard Klamroth, care îl cunoştea bine pe Behr încă dinainte de război, l-au luat deoparte pe acesta şi l-au întrebat “codificat”, dacă n-ar vrea să se alăture mişcării care plănuia să-l elimine pe Hitler. Behr, care de-abia înţelesese adevărul despre conducerea dezastruoasă a lui Hitler, a simţit că nu poate face o întoarcere de 180 de grade.

Klamroth a înţeles, dar l-a avertizat să fie prudent faţă de Manstein.

„La masă se arată net împotriva lui Hitler, dar nu face decât să pălăvrăgească. Dacă Hitler i-ar ordona să se întoarcă la stânga sau la dreapta, va face exact aşa cum i se spune.”

Critica lui Klamroth nu era exagerată, în ciuda totalei lipse de respect faţă de Führer manifestată în particular, printre subordonaţii de încredere şi deşi câinele său ridica laba în chip de salut nazist, nu dorea să-şi pericliteze poziţia, în memoriile sale, a folosit ceea se poate numi un argument de tipul “lovitură pe la spate”: o lovitură de stat ar fi dus la o prăbuşire imediată a frontului şi la haos în interiorul Germaniei. Făcea încă parte din clasa ofiţerilor a căror aversiune antibolşevică fusese plămădită de răzvrătirile şi revoluţia din 1918. Behr a urmat sfatul lui Klamroth şi a fost prudent când s-a prezentat din nou la Grupul de Armate Don.

Teama lui Manstein de Hitler avea să fie demonstrată curând.

Discuţiile sincere între ofiţerii săi în legătură cu răspunderea pentru dezastrul de la Stalingrad l-au scos din sărite atât de tare, încât a emis un ordin către şeful său de stat-major: “Discuţiile despre răspunderea pentru evenimentele recente trebuie să înceteze”, pentru “că nu contribuie cu nimic la schimbarea faptelor şi nu pot decât să pricinuiască şi mai mult rău prin subminarea încrederii.”

Ofiţerilor li s-a interzis de asemenea ca în corespondenţa lor să discute despre “cauzele distrugerii Armatei 6”.

Führer-ul dorea acum, indiferent de rezultat, un exemplu eroic pentru poporul german. Pe 15 ianuarie, i-a decernat lui Paulus Ordinul Crucea Cavalerilor cu Frunze de Stejar şi a anunţat alte 178 de decoraţii importante pentru membrii Armatei 6. Mulţi dintre cei ce le-au primit nu şi-au dat seama că aceste onoruri erau de fapt o sabie cu două tăişuri.

Manstein, pe de altă parte, deşi dispreţuia motivele lui Hitler, ştia că era nevoit să prelungească agonia Armatei 6. Fiecare zi de rezistenţă îi dădea mai mult timp să aducă cele două armate din Caucaz ca să formeze o linie defensivă. Hitler, printr-una din groteştile lui denaturări ale logicii, putea acum să susţină că ordinul dat lui Paulus de menţinere a poziţiei fusese corect.

Nebunia evenimentelor pare să fi devenit contagioasă. Max Plakolb, ofiţerul Luftwaffe ce răspundea de radiotelegrafişti la Pitomnik, a înregistrat câteva mesaje ciudate primite de ofiţerii superiori germani. Pe 9 ianuarie, ziua expirării ultimatumului sovietic.

Plakolb şi un alt membru al echipei sale au primit ordinul să iasă cu avionul din încercuire. “Ne-a fost foarte greu să ne luăm rămas-bun de la cei rămaşi. Toţi au scris câte o scrisoare acasă şi ni le-au dat să le luăm cu noi.” Dar, aproape ca toţi cei care au scăpat atunci din pungă, Plakolb a avut impresia că s-a născut a doua oară. “Astfel a devenit data de 9 ianuarie a doua aniversare a zilei mele de naştere.”

Cei care au scăpat aveau totuşi să sufere de un fel de vinovăţie a supravieţuirii. “N-am mai auzit nimic despre camarazii pe care i-am lăsat acolo.”

Toţi cei care aveau ocazia încredinţau ultimele scrisori sau lucruri personale, mici, dar importante, camarazilor cărora li se alocase un loc într-un avion. Pianistul comandant de batalion din Divizia 16 tancuri se îmbolnăvise, aşa că dr. Kurt Reuber l-a convins să ia cu el Madona din fortăreaţă. Reuber a reuşit chiar să termine o ultimă pictură pentru soţia sa, profitând de faptul că plecarea comandantului fusese amânată cu o zi din cauza vremii nefavorabile. Odată cu pictura,