Acum nu mai avea nici un motiv să-i ascundă adevărul. “De-abia dacă ne-a mai rămas vreo şansă pe lumea asta...”

A trecut ceva timp până când soldaţii şi-au dat seama că poşta distribuită la 22 decembrie era probabil ultima pe care o vor primi de la lumea din afară. Loturi disparate au mai apărut după aceea, unul pe data de 18 ianuarie, dar poşta regulată aeriană a încetat să mai circule efectiv după 13 ianuarie, când li s-a spus soldaţilor că aveau o ultimă şansă să scrie acasă. Mulţi au spus în scrisorile lor că aveau timp doar să “mâzgălească vreo două-trei rânduri”. Aşa cum observa un medic în scrisoarea adresată tatălui său, “starea de spirit aici este amestecată. Unii suportă situaţia foarte greu, alţii uşor Şi cu calm. Este un studiu de caracter interesant”.

Principalul contrast era între cei care scriau pentru a-şi impresiona familia cu simbolism patriotic în legătură cu moartea ce-i aștepta curând şi cei care scriau din dragoste. Aceştia din urmă, spre deosebire de naţionaliştii înflăcăraţi, începeau scrisorile cu cât mai multă blândeţe: “Poate că aceasta va fi, pentru mult timp de aici înainte, ultima mea scrisoare.”

Maiorul von R. Îi scria soţiei sale: “Vei fi întotdeauna primul şi 'tunul meu gând. Nu mi-am pierdut, bineînţeles, speranţa. Cu toate acestea, lucrurile sunt atât de serioase, încât nu ştiu dacă o să ne mai vedem vreodată. Oamenii noştri au făcut şi mai fac imposibilul. Noi nu putem să fim mai puţin bravi decât ei.”

“Soartă” pare să fie singurul cuvânt împărtăşit de toţi în mod egal. “Dragi părinţi”, scria un caporal. “Soarta a decis să fie împotriva noastră. Dacă primiţi vestea că am căzut pentru Germania Mare, suportaţi-o cu curaj. Ca o ultimă dorinţă testamentară, îmi las nevasta şi copiii în grija iubirii voastre.”

Cei mai devotaţi regimului se concentrau, dându-şi mult mai multă importanţă, asupra onoarei naţionale şi a marii lupte, în loc să-şi ia rămas-bun de la familiile lor. Scriau despre “lupta decisivă a naţiunii germane”, susţinând în continuare că “armele şi conducerea noastră sunt cele mai bune din lume”, într-o încercare de a găsi un sens în acea tragedie grotescă, se încurajau cu ideea că viitoarele generaţii îi vor vedea drept cei care au apărat Europa de bolşevismul asiatic. “Aceasta este o luptă eroică, pe care nimeni în lume nu a dus-o într-un frig atât de cumplit”, scria un sergent. “Eroii germani garantează viitorul Germaniei.”

Aceste scrisori nu au fost trimise niciodată. Căpitanul conte von Zedtwitz, şeful cenzurii corespondenţei de campanie a Armatei 4 tancuri, a fost însărcinat să citească scrisorile din încercuirea de la Stalingrad, pentru a alcătui un raport despre moralul soldaţilor şi despre sentimentele faţă de regim. Cu toate că rapoartele sale se străduiau să fie amabile pentru a nu părea defetiste, se pare că Goebbels a ordonat ca această ultimă tranşă de scrisori să fie reţinută şi distrusă. Citatele de mai sus provin din fragmente copiate de Heinz Schroter, un subofiţer căruia Ministerul Propagandei îi ceruse să scrie o epopee a bătăliei{6}.

Alte scrisori fuseseră interceptate într-un mod total diferit. Generalul Voronov consemna că, pe 1 ianuarie, “am auzit astă-seara că un avion de transport german s-a prăbuşit peste poziţiile noastre - printre rămăşiţele aparatului au fost descoperite circa l 200 de scrisori.

La Cartierul General al Frontului Don, departamentul condus de căpitanii Zabaştanski şi Diatlenko a muncit timp de trei zile, împreună cu toţi translatorii disponibili şi cu toţi “antifasciştii” germani, cercetând sacii poştali. Aşa au descoperit scrisori sub formă de jurnal de la generalul Edler von Daniels către soţia sa. Potrivit spuselor lui Voronov şi ale lui Diatlenko, ultima scrisoare din 30 decembrie dezvăluia numeroase informaţii despre apărarea slabă a Diviziei 376 infanterie din flancul de sud-vest, care se potriveau cu ceea ce reuşiseră anchetatorii NKVD să afle de la prizonieri.

Până la lansarea ofensivei finale sovietice la 10 ianuarie, principala preocupare a Armatei 6 a rămas aceeaşi. “Inamicul Nr. l este şi rămâne întotdeauna foamea!” scria un medic. “Dragi părinţi”, scria patetic un caporal, “dacă este posibil, trimiteţi-mi ceva de mâncare. Mi-e atât de ruşine să vă scriu acest lucru, dar nu mai pot suporta foamea.”

Asumându-şi mari riscuri, soldaţii germani au început să se aventureze în zona neutră ca să cerceteze cadavrele soldaţilor ruşi în căutarea unei coji de pâine sau a vreunei pungi cu mazăre uscată, pe care puteau să o fiarbă în apă. Marea lor speranţă era să găsească puţină sare, de care organismul lor avea atât de mult nevoie.

Suferinţele provocate de foame soldaţilor germani din Stalingrad erau într-adevăr mari, dar alţii pătimeau şi mai mult. Cei 3 500 de prizonieri de război sovietici din lagărele de la Voroponovo şi Gumrak mureau pe capete. Ofiţerii germani au fost profund şocaţi când au descoperit în ianuarie că prizonierii recurseseră la canibalism, raportând verbal acest lucru. Când trupele ruseşti au ajuns la aceste lagăre la sfârşitul lunii ianuarie, autorităţile sovietice au Pretins că mai rămăseseră în viaţă douăzeci de oameni din cei 3 500 câţi fuseseră iniţial.

Imaginile care i-au întâmpinat pe soldaţii sovietici - dacă ar fi să i după filmul făcut de camerele jurnalelor de actualităţi - urgent la faţa locului - au fost cel puţin tot atât de zguduitoare precum cele văzute atunci când s-a ajuns la primele lagăre naziste ale morţii. La Gumrak, Erich Weinert a descris scena: “într-un şanţ, am găsit o grămadă mare de cadavre ale prizonierilor sovietici, aproape fără haine, aproape nişte schelete.” Scenele, în special cele din “Kriegsgefangen-Revier”, filmate la Voroponovo au contribuit foarte mult la înăsprirea inimilor Armatei Roşii faţă de noii învinşi.

Multe sute de hiwi ataşaţi încă la diviziile germane mureau şi ei de foame. Girgensohn, după ce a făcut o autopsie, i-a spus ofiţerului german de serviciu că acel hiwi murise de foame. Diagnosticul “l-a uimit total”. Ofiţerul pretindea că hiwi primeau aceleaşi raţii ca şi soldaţii germani.

Mulţi erau trataţi destul de bine de ofiţerii lor germani şi există numeroase relatări care demonstrează încrederea reciprocă ce domnea în timpul ultimei bătălii. Pentru ei nu era loc