„Capitularea nu intră în discuţie"

Frontul din stepă a fost relativ liniştit în prima săptămână din ianuarie, în majoritatea timpului, nu se auzeau aproape decât pocnetul înfundat al puştii unui lunetist, răpăitul răzleţ al unei mitraliere şi şuieratul îndepărtat, în noapte, al unui cartuş de semnalizare: una peste alta, ceea ce un locotenent numea “obişnuita melodie a frontului”. După anunţurile radiodifuzate şi manifestele aruncate pe 9 ianuarie, soldaţii germani ştiau că ofensiva finală era iminentă.

Santinelele, tremurând incontrolabil, aveau un motiv şi mai puternic să nu doarmă.

Un soldat i-a spus unui preot ce-şi făcea rondul, exact înainte de ofensivă: “încă o bucăţică de pâine, Herr Pfarrer, apoi fie ce-o fi.” Dar raţia de pâine tocmai fusese redusă la şaptezeci şi cinci de grame. Toţi ştiau că vor fi nevoiţi să facă faţă violentului atac sovietic, slăbiţi din cauza foamei şi a bolilor şi cu puţină muniţie, chiar dacă nu înţelegeau prea bine motivul.

Se instalaseră fatalismul - “se vorbea despre moarte ca despre micul dejun” - dar şi o puternică dorinţă de a crede. Soldaţii credeau poveştile despre corpurile SS de tancuri şi despre întăririi aduse pe calea aerului, în Divizia 297 infanterie, soldaţii continuau să fie convinşi “că forţa de eliberare ajunsese deja la Kalaci” - diviziile Grossdeutschland şi Leibstandarte. Un proiectil de iluminare văzut la vest era imediat interpretat ca un semnal din parte acestora. Chiar şi subofiţerii erau dezinformaţi de superiorii lor, după cum i-a declarat un locotenent NKVD-istului care îl interoga.

Chiar şi în prima săptămână din ianuarie, comandantul său de regiment din Divizia 371 infanterie continua să le spună: “Ajutorul este aproape.” Şocul a fost mare când au auzit “din surse neoficiale” (probabil de la personalul Luftwaffe) despre încercarea nereuşită de a-i salva şi despre retragerea Grupului de Armate Don către vest.

NKVD-ul, pe de altă parte, a descoperit cu uimire numărul de j-uşi care luptau pentru germani pe linia frontului la Stalingrad, exceptându-i pe hiwi neînarmaţi. Relatările germane par să indice cu siguranţă că un număr mare de hiwi, ataşaţi la diviziile Armatei 6 din încercuire, luptau acum pe linia frontului. Mulţi ofiţeri au depus mărturie în privinţa priceperii şi loialităţii lor. “Deosebit de curajoşi au fost tătarii”, raporta un ofiţer din zona industrială a Stalingradului. “Ca servanţi ai tunurilor antitanc, ce foloseau o armă capturată de la ruşi, erau mândri de fiecare tanc sovietic lovit. Aceşti ţipi erau fantastici.” Grupul de luptă al locotenent-colonelului Mäder, având ca bază două regimente de aruncătoare de grenade din Divizia 297 infanterie, în punctul cel mai sudic al încercuirii, avea nu mai puţin de 780 de “voluntari ruşi”, aproape jumătate din efectivul său, cărora li se încredinţau misiuni importante. O companie de tancuri avea doisprezece ucraineni, care “se descurcau foarte bine”. Problema lor cea mai serioasă, în afară de lipsa de mâncare, era şi criza de muniţii. Pentru cele nouă tunuri de câmp ale grupului de luptă fuseseră alocate, în medie, un obuz şi jumătate pe zi pentru fiecare tun.

Operaţiunea Kolţo, Inelul, a început devreme, duminică, 10 ianuarie. Rokossovski şi Voronov se aflau la Cartierul General când s-a dat ordinul “Foc!” la radio, la ora 6.05, ora Germaniei. Tunurile bubuiau, săltând pe şasiuri din cauza reculului.

Rachetele katiuşa şuierau în văzduh, lăsând în urma lor dâre groase e fum. Cele 7 000 de tunuri de câmp, lansatoare şi obuziere au contat timp de cincizeci şi cinci de minute ceea ce Voronov a descris „un bubuit neîncetat de tunet”.

Fântâni negre au apărut pe întregul întins al stepei acoperit de zăpadă, obliterând peisajul alb. Bombardamentul a fost atât de intens, încât colonelul Ignatov, un comandant de artilerie, a remarcat cu satisfacţie amară: “Sunt doar două modalităţi de a scăpa de un atac de o asemenea anvergură - moarta sau nebunia.” într-o încercare de a părea nonşalant, generalul Edler von Daniels l-a descris, într-o scrisoare către soţia sa, drept “o duminică foarte nepaşnică”.

Regimentul de grenadieri din divizia sa din linia întâi nu avea nici un chef de frivolităţi, fiind foarte vulnerabil în poziţiile pregătite la repezeală în care se afla. “Rezervele de muniţie ale inamicului” ţ scria comandantul lor, “erau atât de uriaşe, încât nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva.”

Protuberanta sud-vestică a încercuirii, “nasul” Marinovka, apărat de diviziile 44 şi 29 motorizate şi de Divizia 3 infanterie motorizată, a fost întărită în ultimul moment de o parte a Diviziei 376. Toate regimentele aveau un deficit imens de personal. Divizia 44 infanterie a trebuit întărită cu artilerişti şi chiar cu personal de la batalioanele de construcţii. Acestui sector i-au fost repartizate câteva tancuri şi armament greu de infanterie. Chiar în spatele poziţiei batalionului de pionieri erau două tunuri de asalt autopropulsate şi un tun antitanc de 88 mm. Însă în timpul bombardamentului, pionierii au văzut Cartierul General al batalionului lor sărind în aer.

“Nimeni n-a mai ieşit de acolo”, scria unul dintre ei. “Timp de o oră, sute de tunuri de diverse calibre şi «orgile lui Stalin» au tras continuu”, scria un locotenent din aceeaşi divizie. “Buncărul se clătina tot timpul din cauza bombardamentului. Apoi bolşevicii au atacat într-un foc masat înfiorător. Trei valuri de oameni au înaintat fără să se oprească. Drapelele roşii fâlfâiau. La fiecare cincizeci până la o sută de metri era câte un tanc.”

Infanteriştii germani, cu degetele atât de umflate din cauza degeraturilor, încât de-abia le intrau în garda trăgaciului, trăgeau du locaşuri de tragere individuale puţin adânci în puşcaşii care înainta prin zăpadă cu baionetele lor lungi fixate la armă. Tancurile ruseşti T-34, unele purtând infanterişti ca nişte maimuţe călare pe elefanți, hurducăiau peste stepă. Vântul puternic care pătrundea prin îmbrăcăminte spulberase zăpada, lăsând să se vadă iarba fără culoare a stepei. Bombele de obuzier ricoşau de pe pământul îngheţat, explodând în aer şi provocând în acest fel mult mai multe pierderi. Apărarea Diviziei 44 infanterie a fost zdrobită, supravieţuitorii, rămaşi în câmp deschis, fiind la discreţia inamicului şi a stihiilor.

După-amiază, Diviziile 29 şi 3