infanterie motorizată, aflate în protuberanta principală a “nasului”, au fost încercuite, în Divizia 3 infanterie motorizată, soldaţii care făceau parte din forţele de înlocuire erau apatici. “Unii dintre ei erau epuizaţi şi bolnavi”, scria un ofiţer, şi “nu se gândeau decât la cum ar putea să se strecoare în spate noaptea, astfel încât eram nevoit să-i menţin în poziţiile lor sub ameninţarea pistolului.” Alte relatări sugerează că în această ultimă fază au avut loc numeroase execuţii sumare, deşi nu există cifre în acest sens.

Compania sergentului-major Wallrawe, încropită din trupe de infanterie mecanizată, Luftwaffe şi de “cazaci”, a rezistat până la ora 22 în prima noapte, dar a primit ordinul să se retragă pentru că inamicul trecuse de liniile lor. A reuşit să ocupe o poziţie la nord de Gara Karpovka, dar a fost nevoită să se retragă şi de acolo. “Din acea zi, nu am mai avut nici un buncăr cald, nici mâncare caldă şi nici o clipă de răgaz!” scria Wallrawe.

Aceste divizii slăbite, cu muniţie puţină, nu aveau nici o şansă în faţa atacurilor masive executate de armatele 21 şi 65 sovietice, sprijinite de atacul la sol al avioanelor Armatei 16 aeriene. Germanii fortificaseră Marinovka şi Karpovka în partea de sud a “nasului” cu cazemate şi amplasamente de tragere, dar toate acestea s-au dovedit Puţin folositoare în faţa loviturilor principale executate de pe cocoaşa “nasului”, încercările germane de a contraataca cu grupuri izolate formate din ceea ce le mai rămăsese din tancuri şi infanterie au eşuat. Ruşii foloseau obuziere grele pentru a despărţi infanteria e tancuri, omorând apoi supravieţuitorii rămaşi în câmp deschis.

Direcţia Politică a Frontului Don transmitea acasă continuu lozinca: “Dacă duşmanul nu se predă, trebuie distrus!”

In timp ce armatele 65 şi 21 au atacat “nasul” Karpovka în prima zi, Armata 66 a atacat diviziile 16 tancuri şi 60 infanterie motorizată în extremitatea nordică, unde colinele unduitoare căpătaseră o culoare galben-negricioasă, după ce fuseseră pârjolite de obuzierele sovietice. Tancurile pe care le mai avea Regimentul 2 tancuri au executat din nou lovitură după lovitură asupra tancurilor T-34 care trăgeau neîncetat, forţând supravieţuitorii să se retragă.

Între timp, în sectorul sudic, Armata 64 a început să bombardeze Divizia 297 infanterie şi Regimentul 82 român ataşat acesteia.

Curând după începerea focului, colonelul Mäder a primit un telefon de la un ofiţer de stat-major de divizie: “Porcii ăia de români au dat bir cu fugiţii!” Batalionul cel mai îndepărtat se retrăsese, lăsând o gaură de aproape un kilometru lăţime în flancul grupului său de luptă. Ruşii, sesizând oportunitatea, au trimis tancuri şi au creat o breşă adâncă în linia lor. Poziţia întregii divizii era în primejdie, dar batalionul ei de genişti, condus de maiorul Gotzelmann, într-un contraatac aproape sinucigaş, a reuşit să închidă breşa pentru o vreme.

Divizia parţial austriacă, ce nu avusese de suferit precum cele retrase peste Don, a reuşit să menţină o apărare viguroasă, în următoarele două zile, a continuat să respingă Divizia 36 puşcaşi gardă, Divizia 422 puşcaşi, două brigăzi de infanterie marină şi o parte a Corpului 13 tancuri. Când un soldat “cu idei preconcepute”

a încercat să dezerteze la ruşi, a fost împuşcat de camarazii săi înainte de a ajunge la liniile inamice. Dar, în decurs de câteva zile, după o campanie de propagandă intensă, peste patruzeci de soldaţi au dezertat.

Principalul efort sovietic s-a concentrat asupra înaintării dinspre vest. Către sfârşitul celei de-a doua dimineţi, pe 11 ianuarie, Marinovka şi Karpovka au fost cucerite, învingătorii au numărat l 600 de cadavre germane.

După încheierea luptei, localnicele s-au repezit la tranşeele ger' mane în căutare de pături, fie pentru propriile lor nevoi, sau pentru 3 le folosi ca monedă de schimb. Eric Weinert, care însoţea trupele, văzut ostaşi ruşi aruncând dosare din spatele camioanelor capturat

de la statele-majore, pentru a putea folosi vehiculele. “Karpovka arată ca un mare târg de vechituri”, scria el. Dar, în haosul creat de materialele militare abandonate sau distruse, a văzut urmările teribilului bombardament de deschidere. “Morţii zac, răsuciţi grotesc, cu gurile şi ochii larg deschişi de groază, îngheţaţi bocnă, cu craniile zdrobite şi intestinele pe-afară, cei mai mulţi cu bandaje la mâini şi la picioare, îmbibate cu unsoare galbenă împotriva degeraturilor.”

Rezistenţa Armatei 6, dacă luăm în considerare slăbiciunea ei fizică şi materială, a fost uimitoare. Măsura acesteia o dau pierderile provocate inamicului în primele trei zile. Frontul Don a pierdut 26 000 de oameni şi peste jumătate din tancuri. Comandanţii sovietici nu au făcut aproape nimic pentru a reduce numărul pierderilor.

Oamenii lor erau ţinte uşoare, avansând în lanţ de trăgători. Grămezi cafenii de soldaţi ruşi morţi erau risipite pe stepa înzăpezită.

(Costumele albe de camuflaj erau rezervate companiilor de cercetare şi lunetiştilor.) Ostaşii şi ofiţerii ruşi se răzbunau pe prizonierii lor germani, scheletici şi plini de păduchi. Unii erau împuşcaţi pe loc. Alţii mureau când erau mânaţi în coloane mici, ostaşii sovietici trăgând cu mitralierele, într-unul din cazuri, comandantul rănit al unei companii ştraf a forţat pe un ofiţer german capturat să îngenuncheze în faţa lui, i-a spus pentru ce voia să se răzbune şi l-a împuşcat.

In primele ore ale zilei de 12 ianuarie, armatele 65 şi 21 sovietice au ajuns la malul de vest al râului Rossoşka, lichidând astfel „nasul” Karpovka. Trupele care s-au retras, intenţionând totuşi să lupte, au fost nevoite să-şi transporte singure tunurile antitanc, în unele cazuri au fost folosiţi din nou prizonierii ruşi ca animale de Povară, fiind puşi să muncească până la epuizare. Era atât de frig şi Pământul era atât de îngheţat, nota generalul Strecker, încât “în loc să sape tranşee, soldaţii noştri au construit din zăpadă diguri de apărare şi buncăre”. Infanteria mecanizată a Diviziei 14 tancuri “a rezistat cu străşnicie, deşi nu mai avea practic nici un fel de muniţie, Sub cerul liber în stepa îngheţată”.

Puţini membri ai Armatei 6 aveau chef să sărbătorească în ziua aceea cea de-a cincizecea aniversare a naşterii lui Göring. Lipsa de carburanţi şi de muniţie era catastrofală. Statul-Major al Armatei 6 i-a trimis a doua zi un mesaj generalului Zeitzler. “Muniţia se termină.” Şi nu exagera deloc. Atunci când grupul mixt al lui