Wallrawe, care ocupa vechi poziţii ruseşti săpate vara trecută, s-a confruntat cu un alt atac important a doua zi dimineaţă, nu a putut “deschide focul decât la mică distanţă din cauza lipsei de muniţie”.

Lipsa de carburant în această retragere a făcut evacuarea răniţilor mai dificilă ca oricând. Soldaţii imobilizaţi la pat au fost îngrămădiţi în camioane; când acestea s-au oprit din lipsă de carburant, oamenii au murit îngheţaţi sub cerul liber. Acei “soldaţi cu chipuri vineţii” care au ajuns la aerodromul de la Pitomnik s-au îngrozit de cele văzute. “Aerodromul”, nota un tânăr ofiţer, “era în plin haos:

grămezi de cadavre, pe care oamenii le scoseseră din buncăre şi din corturile în care erau ţinuţi răniţii şi apoi le aruncaseră; atacuri ruseşti; bombardamente, avioane de transport Junker care aterizau.”

Soldaţii uşor răniţi şi cei care se prefăceau, semănând cu o hoardă de cerşetori în zdrenţe, încercau să ajungă la avioane în timp ce aterizau, în speranţa că se vor putea îmbarca, încărcăturile erau descărcate la întâmplare sau scotocite în căutare de mâncare. Mulţi au fost călcaţi în picioare. Jandarmii, scăpând situaţia de sub control, deschideau focul adesea. Mulţi dintre cei grav răniţi cu documente legale de ieşire se îndoiau că vor mai scăpa vreodată din acest iad.

Sergentul-major Wallrawe fusese, între timp, împuşcat în stomac. De obicei, asta echivala cu o sentinţă de condamnare la moarte la Stalingrad, dar sergentul s-a salvat datorită voinţei sale. Doi dintre caporalii săi l-au tras în spatele poziţiilor lor şi l-au urcat într-un camion împreună cu alţi răniţi. Şoferul s-a îndreptat direct spre Aerodromul Pitomnik. Când mai aveau trei kilometri de parcurs, au rămas fără carburant. Şoferul avea ordin să distrugă vehiculul într-o astfel de situaţie. Nu putea face nimic pentru răniţi, care au fost “lăsaţi în voia sorţii”. Wallrawe, în ciuda durerii puternice cauzate

de rană, ştia că va muri dacă nu va reuşi să ajungă la un avion. “Am fost nevoit să mă târăsc până la aerodrom. Se înnoptase când am ajuns, într-un cort mare, mi s-a acordat primul ajutor. Un bombardament aerian a distrus câteva dintre corturile spitalului.” în haosul care a urmat, Wallrawe a reuşit să ajungă la ora 3 la un Junker care urma să decoleze.

La Pitomnik, o coincidenţă fericită putea să salveze viaţa unui rănit, în timp ce alţi câteva sute erau lăsaţi să moară în zăpadă. Pe Alois Dorner, artilerist din Divizia 44 infanterie, care fusese rănit la mâna şi la coapsa stângă de schije de obuz, l-au îngrozit scenele văzute la Pitomnik. “Aici era cea mai mare mizerie pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Un vaiet nesfârşit al răniţilor şi al muribunzilor [...] majoritatea nu mai primiseră mâncare de câteva zile.

Răniţii nu mai erau hrăniţi. Proviziile erau rezervate trupelor combatante.” (Este greu de spus în ce măsură aceasta era politica oficială. Ofiţerii superiori din Statul-Major al Armatei 6 au negat hotărât acest lucru, dar unii comandanţi subordonaţi par să fi instituit această măsură cu de la sine putere.) Dorner, care nu mai mâncase de pe 9 ianuarie, era convins că va muri. În noaptea de 13 ianuarie, un pilot austriac al unui avion Heinkel lila trecut pe lângă el şi l-a întrebat întâmplător de unde era. “Sunt de lângă Amstetten”, i-a răspuns el. Concetăţeanul său austriac a chemat un alt membru al echipajului şi, împreună, l-au cărat pe Dorner la avion.

Pe flancul nordic, Divizia 16 tancuri şi Divizia 60 infanterie motorizată fuseseră înfrânte şi împinse înapoi, lăsând o breşă în acel sector, în timp ce în Stalingrad, Armata 62 a lui Ciuikov a atacat Divizia 100 infanterie uşoară şi Divizia 305 infanterie, recucerind câteva cvartale, între timp, de la vest, sovieticii şi-au continuat înaintarea pe direcţia principală în ciuda ninsorii abundente, zdrobind partea vestică a încercuirii. Divizia 29 infanterie motorizată a fost efectiv nimicită. Lipsa de carburant a forţat Divizia 3 infanterie motorizată să-şi abandoneze vehiculele şi armamentul şi să se retragă pe jos prin omătul gros. Existau puţine şanse să se creeze o nouă linie defensivă în stepă, deoarece soldaţii nu mai aveau putere să se îngroape în teren.

Armatele 65 şi 21 sovietice au înaintat către Pitomnik, sprijinite de pătrunderile realizate de armatele 57 şi 64 în flancul sudic, unde Divizia 297 infanterie, ce cuprindea şi grupul de luptă al lui Mäder, fusese forţată să se retragă, în dreapta lor, Divizia 376 infanterie a lui Edler von Daniels a fost izolată. La începutul după-amiezii de 14 ianuarie, Statul-Major al Armatei 6 a transmis: “Divizia 376 este distrusă. Probabil că Aerodromul Pitomnik va fi utilizabil doar până la 15 ianuarie.”

Veştile despre atacurile sovietice cu tancuri au provocat în rândurile germanilor o “teamă de tancuri”. Aproape nici un tun antitanc nu mai avea muniţie. Nimeni nu avea timp să reflecteze cum îi dispreţuiseră ei pe români, cu două luni în urmă, pentru o astfel de reacţie.

În această etapă destul de târzie a bătăliei, Hitler a decis că, pentru a rezista, Armatei 6 trebuie să i se dea mai mult ajutor. Motivele sale erau, bineînţeles, diverse. S-ar putea să fi fost cu adevărat şocat când a aflat de la căpitanul Behr ce puţin ajutor ajungea acolo, dar dorea în acelaşi timp să fie sigur că Paulus nu va avea nici o scuză ca să capituleze. Soluţia lui - o mişcare caracteristică ce antrena o mare activitate cu foarte puţine rezultate palpabile - era înfiinţarea unui Stat-major cu destinaţie specială, sub comanda feldmareşalului Erhard Milch, care să supravegheze operaţiunile de aprovizionare pe calea aerului. Un membru al personalului lui Milch a considerat această măsură târzie drept “scuza lui Hitler pentru a putea să spună că încercase totul pentru a salva soldaţii din încercuire”.

Albert Speer l-a însoţit pe Milch la aerodrom, când acesta se pregătea să plece pentru a-şi prelua noua funcţie. Milch i-a promis că va încerca să-l găsească pe fratele său pentru a-l scoate pe calea aerului din încercuire, dar nici Ernst Speer, nici ceilalţi soldaţi din unitatea sa nu au mai fost găsiţi. Toţi erau “dispăruţi, prezumtiv morţi”. Singura urmă, a consemnat Speer, a fost o scrisoare venita