Milch şi personalul său au ajuns la Taganrog, crezând că vor putea realiza ceva, dar aşa cum spunea un ofiţer de transporturi Luftwaffe, “o singură privire asupra situaţiei actuale a fost suficientă pentru a-i convinge că nu se mai putea face nimic cu resursele disponibile, total insuficiente”.

Dimineaţa zilei de 15 ianuarie, prima lor zi de muncă, nu a însemnat un început încurajator. Milch a primit un telefon de la Führer, care i-a cerut să se intensifice transportul aerian spre Stalingrad. Ca pentru a scoate în evidenţă eforturile sale, Hitler i-a acordat în aceeaşi zi lui Paulus Crucea Cavalerilor cu Laur. La amiază, Göring l-a sunat pe Milch pentru a-i interzice să se ducă cu avionul la Stalingrad. Fiebig a raportat apoi că Pitomnik căzuse în mâinile ruşilor (afirmaţie uşor prematură) şi că radiofarurile nu fuseseră încă instalate la Gumrak, aşa că nu se puteau trimite avioanele de transport.

Avioanele Messerschmitt 109 rămase au decolat de la Pitomnik curând după zorii zilei următoare, când i-au putut vedea pe ruşi înaintând. Aparatele direcţionale către aerodromul de la Gumrak au aterizat pe o zăpadă groasă, care nu fusese curăţată. La miezul zilei, Gumrak a suferit un bombardament puternic de artilerie, iar aparatele Messerschmitt şi Stuka au plecat din interiorul încercuirii pentru ultima oară la ordinul lui Richthofen. Paulus a protestat inutil.

In acea zi, un batalion al Diviziei 295 infanterie s-a predat în bloc. Manifestul lui Voronov, în care se promitea un tratament corect al prizonierilor, părea să-şi fi atins scopul. “Ar fi fost un gest necugetat să fugi”, a spus comandantul batalionului în timpul interogatoriului luat de căpitanul Diatlenko. “Le-am spus oamenilor mei că ne vom preda pentru a ne salva viaţa.” Acest căpitan, care fusese profesor de engleză, a adăugat: “Mă simt foarte prost Pentru că este primul caz în care se predă un întreg batalion de soldaţi germani.”

Un alt comandant de batalion care s-a predat mai târziu, de data aceasta din Divizia 305 infanterie din Stalingrad, a vorbit despre “condiţiile greu de suportat din batalionul nostru”. “Nu-mi puteam ajuta oamenii şi evitam să-i întâlnesc. Peste tot în regimentul nostru auzeam vorbind soldaţii despre suferinţele îndurate din cauza frigului şi a foamei, în fiecare zi, şeful serviciului medical primea zeci de degeraţi. Situaţia fiind catastrofală, am considerat că cea mai bună soluţie era să ne predăm cu tot batalionul.”

Aerodromul Pitomnik şi spitalul lui de campanie au fost abandonate cu mare suferinţă. Cei care nu au putut fi mutaţi au fost lăsaţi în urmă în grija unui medic şi a unui subofiţer sanitar, practica standard în caz de retragere. Ceilalţi răniţi, fie că au şchiopătat, s-au târât sau au fost traşi pe sănii pe drumul plin de gropi şi acoperit cu o gheaţă tare ca oţelul, lung de peste 13 kilometri, până la Gumrak.

Puţinele camioane care mai aveau carburant erau luate adesea cu asalt, chiar atunci când erau pline cu răniţi. Un căpitan Luftwaffe a descris condiţiile în care a fost străbătut drumul, pe 16 ianuarie, ziua în care a căzut Pitomnikul: “Un trafic greu, într-o singură direcţie: soldaţi în retragere care arată mai rău ca nişte vagabonzi. Picioarele şi mâinile le sunt înfăşurate în fâşii de pătură.” în aceeaşi după-amiază, a consemnat “o creştere considerabilă a soldaţilor de diverse arme, rătăciţi probabil de unităţile lor, care cerşeau mâncare şi adăpost”.

Din când în când, se însenina, lumina soarelui reflectată pe zăpadă fiind orbitoare. La lăsatul serii, umbrele păreau albastre, un albastru rece de oţel, deşi soarele de la orizont era roşu ca sângele.

Situaţia majorităţii soldaţilor, nu doar a răniţilor, era îngrozitoare.

Şchiopătau din cauza degeraturilor, cu buzele crăpate de ger, cu chipurile ca de ceară, ca şi cum li se scurgea ultima picătură de viaţă. Oamenii epuizaţi se prăbuşeau în zăpadă, fără a se mai ridica de acolo. Cei care aveau nevoie de haine îşi dezbrăcau camarazii imediat după ce aceştia mureau. Un cadavru îngheţat nu mai putea fi dezbrăcat.

Diviziile sovietice nu erau prea departe în spate. “E un ger de crapă pietrele”, nota Grossman, care însoţea trupele. “Zăpada şi aerul rece îţi îngheaţă nările. Te dor dinţii. Pe drumul pe care îl urmăm, întâlnim germani îngheţaţi, cu trupurile intacte. Nu i-am ucis noi. Au murit din cauza gerului. Au bocanci proşti şi haine proaste. Tunicile sunt subţiri de parcă ar fi de hârtie [...]. Toată zăpada este plină de urme de paşi. Ni se povesteşte cum s-au retras germanii din satele de-a lungul drumului, şi de pe drum în ravene, aruncându-şi armele.” Erich Weinert, de la o altă unitate, a văzut cârduri de ciori dând târcoale şi repezindu-se apoi să scoată ochii cadavrelor.

La un moment dat, când se apropiau de Pitomnik, ofiţerii sovietici au început să cerceteze din nou locul, deoarece zăriseră în depărtare ceva ce semăna cu un orăşel în stepă, dar care nu era marcat pe hărţile lor. Când s-au apropiat, au constatat că era un uriaş depozit militar de vechituri, în care se găseau tancuri distruse, camioane, avioane avariate, motociclete, tunuri de asalt, semişenilate, piese de artilerie autotractate şi aproape orice piese de echipament imaginabile. Cea mai mare satisfacţie a soldaţilor ruşi a fost să vadă avioane doborâte şi abandonate lângă aerodromul de la Pitomnik, mai ales uriaşele Focke-Wulf Condor, înaintarea lor spre est către Stalingrad a provocat glume neîncetate despre faptul că se aflau mereu “în spatele ruşilor”.

În această fază a retragerii, majoritatea soldaţilor au încetat să mai spere în diviziile SS de tancuri şi în trupele de întărire. Ofiţerii Ştiau că Armata 6 era condamnată. “Câţiva comandanţi”, consemna un medic, “au venit la noi şi ne-au cerut stăruitor otravă pentru a se sinucide.” Medicii au fost, la rândul lor, tentaţi de ideea de a *ăsa totul baltă, dar şi-au dat seama că era datoria lor să stea cu răniţii. Din cei 600 de medici ai Armatei 6, nici unul apt de muncă nu a plecat.

Punctele medicale de evacuare a răniţilor erau în acea perioadă atât de supraaglomerate, încât pacienţii stăteau mai mulţi