“Confruntaţi cu atâta suferinţă”, consemna un sergent Luftwaffe,, ,cu atâţia oameni chinuiţi, cu atâţia morţi şi convinşi că nu va fi ajutat, l-am luat pe locotenentul nostru înapoi cu noi. Nimeni nu ştia numele acelor nefericiţi care, îngrămădiţi unul lângă altul pe jos, sângerând de moarte, mulţi fără un braţ sau fără un picior, mureau în cele din urmă, neprimind nici un ajutor.” Lipsa de ipsos i-a obligat pe medici să folosească tot felul de improvizaţii în cazul membrelor zdrobite. “Cazurile de şoc postoperator erau tot mai numeroase”, nota un chirurg. Numărul celor bolnavi de difterie a crescut foarte mult. Partea cea mai rea era că se înmulţeau păduchii pe răniţi. “Pe masa de operaţie, trebuia să radem păduchii de pe uniforme şi de pe piele cu o spatulă şi să-i aruncăm în foc. Eram nevoiţi să-i scoatem şi din sprâncene şi bărbi, unde se formaseră ciorchini.”

Aşa-numitul “spital” de la Gumrak era şi mai rău decât cel de la Pitomnik, în mare parte deoarece era copleşit de afluxul de pacienţi. “Era ca în iad”, relata un ofiţer rănit, care se retrăsese din “nasul” Karpovka. “Cadavrele zăceau grămezi lângă drum, unde oamenii căzuseră şi muriseră. Nimănui nu-i mai păsa. Nu existau bandaje. Aerodromul era bombardat şi patruzeci de oameni erau înghesuiţi în câte un buncăr săpat pentru zece, care se cutremura la fiecare explozie.” Preotului catolic de la spital i se spunea “Regele morţii de la Gumrak” pentru că împărtăşea peste 200 de oameni pe zi. Preoţii, după ce închideau ochii morţilor, obişnuiau să le smulgă partea de sus a plăcuţei de identificare, ca dovadă oficială a decesului. Buzunarele li se umpleau foarte repede.

Medicii lucrau şi în “ravenele morţii”, unde răniţii zăceau în tunelele săpate pentru cai. Pentru un medic, un astfel de loc, cu cimitirul deasupra capului, era Golgota. Acest punct de prim-ajutor şi centrul pentru leziunile craniene au trebuit să fie abandonate, cei foarte grav răniţi fiind lăsaţi acolo. Când au sosit, peste câteva zile.

ruşii i-au mitraliat pe răniţi. Ranke, un interpret de divizie rănit la cap, s-a ridicat şi le-a vorbit pe ruseşte. Uimiţi, ostaşii au încetat sa mai tragă, l-au dus la comandant, care la rândul său l-a trimis in spatele germanilor în retragere, pentru a le cere să se predea.

Dacă ostaşii ruşi erau mânaţi de setea de răzbunare, atunci cadavrele îngheţate ale prizonierilor Armatei Roşii lăsate sub cerul liber au contribuit mult la alimentarea furiei lor. Supravieţuitorii erau atât de înfometaţi, încât cei mai mulţi mureau imediat după ce salvatorii lor le dădeau pâine şi cârnaţi din raţiile lor.

Încercuirea s-ar fi prăbuşit mult mai rapid dacă oamenii nu ar fi păstrat un sâmbure de încredere în cauza pentru care luptau. Un sergent Luftwaffe din Divizia 9 artilerie antiaeriană scria acasă: “Sunt mândru că mă număr printre apărătorii Stalingradului. Fie ce-o fi, iar dacă va fi să mor, voi avea satisfacţia de fi luat parte la marea bătălie defensivă de pe Volga, în extremitatea ei estică, pentru patria mea, şi de a-mi fi dat viaţa pentru Führer-ul nostru şi pentru libertatea naţiunii noastre.” Chiar şi în această etapă, majoritatea unităţilor combatante au continuat să opună o rezistenţă înverşunată şi au existat exemple remarcabile de curaj. Generalul Jaenecke relata că “un atac executat de douăzeci şi opt de tancuri ruseşti lângă Gara Bassagino a fost oprit de locotenentul Hirschmann, care a operat singur un tun antitanc. In această angajare, a distrus cincisprezece tunuri T-34”. În etapa finală a bătăliei, conducerea a avut o importanţă mai mare decât oricând. Apatia şi autocompătimirea erau cele mai mari primejdii, atât pentru ordinea militară, cât şi pentru supravieţuirea personală.

În sectoarele care nu fuseseră cucerite încă, oamenii înfometaţi erau prea istoviţi pentru a ieşi din buncăr ca să-şi ascundă lacrimile de camarazii lor. “Mă gândesc la tine şi la băieţelul nostru”, scria un soldat necunoscut într-o scrisoare care nu a ajuns niciodată la soţia lui. Nu mă mai interesează nimic altceva. Mi se frânge inima când mă gândesc la tine.” Afară, în locaşurile de tragere, oamenii erau atât de îngheţaţi şi de slăbiţi, încât din cauza mişcărilor necoordonate păreau drogaţi. Cu toate acestea, un bun sergent îi ţine în frâu, asigurându-se că armele erau curăţate şi grenadele stocate la îndemână în “rafturile” săpate în locaşuri.

Pe 16 ianuarie, imediat după capturarea aerodromului de la Pitomnik, Statul-Major al Armatei 6 a trimis un mesaj în care se plângea că Luftwaffe paraşuta proviziile. “De ce nu au fost aduse proviziile cu avioanele la sol la Gumrak?” Fiebig a răspuns că luminile de aterizare şi aparatura radio de dirijare de la sol nu erau funcţionale. Paulus pare să nu fi realizat ce haos domnea pe aerodrom. Echipele de descărcare erau prost organizate, iar oamenii erau prea slăbiţi ca să mai muncească - “total apatici”, aşa cum constatase Luftwaffe. Cei uşor răniţi, cei rătăciţi de unitate şi dezertorii atraşi către aeroport de speranţa de salvare nu mai respectau disciplina militară. Jandarmii nu mai puteau controla gloata de soldaţi înfometaţi, care încercau cu disperare să plece de acolo. Potrivit rapoartelor Luftwaffe, mulţi dintre aceştia erau români.

Pe 17 ianuarie, Armata 6 fusese împinsă înapoi în jumătatea de est a încercuirii, în următoarele patru zile au avut loc relativ puţine lupte, deoarece Rokossovski îşi redesfăşura trupele pentru ofensiva finală, în timp ce majoritatea regimentelor înaintate executau ordinele, în spate avea loc o dezintegrare accelerată. Departamentul şefului serviciului de încartiruire consemna: “Armata nu mai are nici o posibilitate să-şi aprovizioneze trupele.” Aproape toţi caii fuseseră mâncaţi. Nu mai rămăsese aproape deloc pâine, care oricum era îngheţată bocnă, fiind numită de aceea Eisbrot (pâine de gheaţă). Mai existau totuşi depozite pline cu alimente, rezerva unor ofiţeri de intendenţă mult prea zeloşi, pe care ruşii le-au capturat intacte. Unele persoane cu autoritate, poate că în mod inevitabil, îşi exploatau funcţia deţinută. Un medic avea să descrie mai târziu curând unul din superiorii săi, chiar în faţa sa, “îşi hrănea câinele cu