Paulus, convins că sfârşitul era aproape, i-a trimis un mesaj Pe 16 ianuarie generalului Zeitzler, recomandând ca unităţilor care mai puteau să lupte să li se permită să treacă la ofensivă către sud, deoarece rămânerea în încercuire ar fi însemnat fie închisoarea, fie moartea prin îngheţare sau prin inaniţie. Chiar dacă nu s-a primit un răspuns imediat din partea lui Zeitzler, au fost emise ordinele pregătitoare. In seara următoare, pe 17 ianuarie, un ofiţer de Stat-Major din Divizia 371 infanterie i-a spus locotenent-colonelului Mäder:

„La primirea numelui de cod «Leul», trupele încercuite vor începe sâ iasă prin luptă prin toate părţile. Comandanţii de regiment vor aduna grupuri de luptă de câte două sute din cei mai buni oameni, vor informa restul dispozitivului în marş şi vor începe ofensiva.”

Câţiva ofiţeri începuseră deja “să se gândească la modalităţi de a scăpa de captivitatea rusă, care ni se părea mai rea decât moartea”, Freytag Loringhoven din Divizia 16 tancuri s-a gândit să folosească jeepurile americane capturate de la ruşi. Îmbrăcaţi în uniforme ale Armatei Roşii şi însoţiţi de câţiva hiwi de nădejde, care doreau să scape de răzbunarea NKVD, urmau să încerce să se strecoare printre liniile inamice. Ideea părea bună, ea ajungând până la conducerea diviziei, printre care se număra şi comandantul ei, generalul Angern. Chiar şi comandantul corpului de armată, generalul Strecker, a fost pentru scurtă vreme tentat s-o pună în aplicare, dar, ca ofiţer care credea în valorile tradiţionale, nici nu se punea problema să-şi părăsească soldaţii. Un grup din Corpul 11 a făcut acest lucru, iar alte câteva mici detaşamente, unele pe schiuri, au ieşit prin partea de sud-est, în ultimele zile ale încercuirii. Doi ofiţeri de Stat-Major ai Armatei 6, colonelul Elchlepp şi locotenent-colonelul Niemeyer, şeful serviciilor de informaţii, au murit în stepă.

Paulus, bineînţeles, nu a luat în considerare ideea de a-şi abandona trupele. Pe 18 ianuarie, când a fost distribuită în unele divizii ultima corespondenţă venită din Germania, a scris un singur rând de rămas-bun, dând acest mesaj unui ofiţer pentru a-l duce soţiei sale.

Medaliile, verigheta şi inelul cu sigiliu au fost, se pare, confiscate “lai târziu de Gestapo.

Generalul Hube a primit ordin să plece cu avionul de la Gumrak, a doua zi dimineaţă devreme, cu un Focke-Wulf Condor, pentru a se Bătură Statului-Major cu destinaţie specială al lui Milch. Pe 20 ianuarie, după sosirea sa, a trimis la rândul lui o listă de “ofiţeri de “încredere şi energici”, care să fie trimişi să i se alăture. Nu este r că majoritatea nu erau specialişti în aprovizionare sau în transporturi aeriene, ci ofiţeri din corpul lui de tancuri, mai ales din vechea lui divizie. Hube, neîndoielnic, avea o justificare pentru cei nominalizaţi, deoarece Statul-Major al Armatei 6 stipulase ca specialiştii în tancuri să fie printre cei îndrituiţi să fie evacuaţi pe calea aerului.

Ofiţerii instruiţi pentru statul-major erau şi ei incluşi în categoria specialiştilor, dar prioritatea cea mai curioasă a fost cea căreia i s-ar fi potrivit cel mai bine denumirea de Arca lui Noe a Armatei 6.

Sergentul-major Philipp Westrich din Divizia 100 infanterie uşoară, faianţar de meserie, a fost “scos cu avionul din încercuire pe 22 ianuarie 1943, la ordinul Armatei 6, care ceruse un om din fiecare divizie”. Locotenent-colonelul Mäder şi doi subofiţeri au fost selectaţi din Divizia 297 infanterie şi lista continuă aşa, divizie după divizie. Hitler, abandonând Armata 6 a lui Paulus, se şi gândea să formeze o nouă Armată 6 - un ou de pasăre Phoenix smuls din cenuşă. Pe 25 ianuarie, ideea s-a transformat în plan hotărât.

Aghiotantul lui Hitler, generalul Schmundt, consemna: “Führer-ul a decretat reformarea Armatei 6 cu un efectiv de douăzeci de divizii.”

În cazul curierilor cu grad de ofiţer, cărora li s-au încredinţat documente importante, criteriul principal de selecţie a fost compasiunea. Prinţul Dohna-Schlobitten, care a plecat pe 17 ianuarie, a fost repartizat la Statul-Major al Corpului 14 tancuri nu pentru că era şeful serviciului de informaţii, ci pentru că era ofiţerul superior care avea cei mai mulţi copii. Curând după aceea, Statul-Major al Armatei 6 a insistat ca ofiţerii scoşi din încercuire în calitate de specialişti să aibă şi misiunea de curieri. Căpitanului von Freytag Loringhoven, selecţionat pentru activitatea sa de comandant de batalion de tancuri, i s-a dat ca prim ordin să colecteze depeşele Şi alte documente de la cartierele generale ale armatei. Acolo l-a văzut pe Paulus, care “părea încovoiat sub greutatea răspunderii”.

La Aerodromul Gumrak, după o lungă aşteptare, s-a îndrepta către unul din cele cinci bombardiere Heinkel, escortat de jandarm'' care au fost nevoiţi să-i împingă înapoi pe răniţi şi pe bolnavi cu ameninţarea pistoalelor automate, în momentul plecării, inevitabil, sentimentele sale erau amestecate. “M-am simţit foarte prost pentru că îmi părăseam camarazii. Pe de altă parte, aveam o şansă să supravieţuiesc.” A încercat să-l scoată şi pe contele Dohna (un văr îndepărtat al prinţului Dohna), dar era prea bolnav. Cu toate că a urcat în siguranţă în avion, împreună cu vreo zece soldaţi răniţi, Freytag Loringhoven şi-a dat seama că erau în continuare ameninţaţi. Aparatul Heinkel în care se aflau staţiona la sol lângă pistă, în timp ce alte patru avioane au decolat înaintea lui. În timpul realimentării cu carburant, se înfundase o pompă. Proiectilele de artilerie cădeau din ce în ce mai aproape. Pilotul a aruncat pompa şi a urcat în fugă în carlingă. Au decolat, ridicându-se încet, cu încărcătura grea de răniţi, în pătura joasă de nori. Pe la 2 000 de metri, avionul a ieşit deasupra norilor în “minunata lumină a soarelui”, şi atunci lui Freytag Loringhoven i s-a părut că “s-a născut a doua oară”.

Când au aterizat la Melitopol, ambulanţele aşteptau să preia răniţii şi o maşină de comandament l-a condus pe Freytag Loringhoven la Cartierul General al feldmareşalului Manstein.

Nu-şi făcuse nici un fel de iluzii în legătură cu felul în care arăta:

“Eram într-o stare foarte proastă.” Deşi era un bărbat înalt, bine făcut, slăbise până la 55 de