kilograme. Obrajii îi erau cavernoşi. Ca toţi ceilalţi din interiorul încercuirii nu se bărbierise de mai multe zile. Combinezonul de artilerist era murdar şi rupt, iar bocancii erau înfăşuraţi în zdrenţe ca să-l apere de degerături. Stahlberg, aghiotantul lui Manstein, cu uniforma sa cenuşie impecabilă, a rămas cu gura căscată. “Stahlberg mă privea şi mi-am dat seama că se întreba: «O fi având păduchi?» - desigur, aveam păduchi - şi mi-a strâns mâna cu multă precauţie.”

Stahlberg l-a dus direct înăuntru pentru a-l vedea pe Manstein, care l-a primit mult mai prieteneşte. Feldmareşalul s-a ridicat imediat în picioare în faţa biroului său, l-a ocolit şi a venit direct pentru a~i strânge mâna fără nici un fel de scrupule aparente. A luat depeşele şi l-a întrebat pe tânărul căpitan despre condiţiile din încercuire. Freytag Loringhoven şi-a dat seama totuşi că Manstein era “Un om rece”.

Manstein i-a spus lui Freytag Loringhoven că va fi ataşat la statul-major cu destinaţie specială al feldmareşalului Milch, înfiinţat pentru a îmbunătăţi transportul aerian. S-a prezentat apoi la generalul-colonel von Richthofen, care a luat notă de sosirea lui şi i-a spus că este prea ocupat şi nu-l poate primi. Feldmareşalul Milch, pe de altă parte, un “vechi nazist” pe care nu se aştepta să-l placă, s-a dovedit “mult mai uman”. Pe acesta l-a îngrozit felul în care arăta Freytag Loringhoven. “Dumnezeule, uite-te în ce hal arăţi!” După ce l-a întrebat despre condiţiile de la Stalingrad, a spus: “Acum trebuie să primeşti nişte mâncare bună.”

A dat ordin ca Freytag Loringhoven să primească raţii speciale de carne, unt şi chiar miere. Tânărul comandant de tancuri, epuizat, a fost condus apoi într-unul din compartimentele de dormit ale trenului de lux. “Era pentru prima oară când vedeam un pat după nouă luni. Nu mi-a păsat de păduchi. M-am aruncat în lenjeria albă şi am hotărât să-mi amân vizita la punctul de deparazitare pentru a doua zi dimineaţă. Tihna şi căldura - afară erau minus douăzeci şi cinci de grade - erau, prin comparaţie, de necrezut.”

Ofiţerii care fuseseră scoşi din încercuire pentru a lucra la Statul-Major cu destinaţie specială al feldmareşalului Milch s-au simţit la început dezorientaţi în acea lume a îndestulării şi oportunităţilor. Dar tot nu îşi dădeau seama la ce se puteau şi la ce nu se puteau aştepta de la un transport aerian. “Este posibil să se aducă tancuri, unul câte unul, pe calea aerului?” a fost una din întrebările puse de Hube la prima sa întâlnire cu Milch.

Milch însuşi, la fel ca toţi cei care nu fuseseră în interiorul încercuirii, nu putea încă înţelege condiţiile teribile de acolo. La primirea mesajului lui Paulus din 18 ianuarie, că Armata 6 putea să mai reziste doar câteva zile, deoarece rămăseseră efectiv fără combustibil şi fără muniţie, Milch i-a spus lui Göring într-o convorbire telefonică: “Cei din fortăreaţă par să-şi fi pierdut cumpătul.”' Manstein este de aceeaşi părere, a adăugat el. Amândoi par să f> adoptat în mod instinctiv o politică de simpatie personală pentru indivizi, distanţându-se de ororile suferite de armata abandonată.

Implicaţiile mai largi ale dezastrului iminent au fost lăsate în statului-major al Führer-ului şi a Ministerului Propagandei de ţa Berlin, “încercuirea de la Stalingrad se apropie de sfârşit”, declarase Goebbels la şedinţa ministerială ce avusese loc cu trei zile în urmă. “Presa germană trebuie să pregătească reportaje corespunzătoare despre rezultatele victorioase ale acestei mari bătălii din oraşul lui Stalin - dacă este necesar şi cu suplimente.” “Victoria” era, după cum se presupune, o victorie morală.

Helmuth Groscurth, şeful de stat-major al lui Strecker şi cel mai activ membru al opoziţiei faţă de regim din încercuire, era convins că ofiţerilor superiori trebuia să li se spună situaţia reală pentru a-i face să treacă la acţiune. A aranjat o ieşire din încercuire unuia dintre colegii săi de încredere, maiorul conte Alfred von Waldersee.

Acesta urma să meargă direct la Statul-Major General al armatei, din Bendlerstrasse, din Berlin, pentru a-l vedea pe Olbricht, un membru marcant al opoziţiei, apoi pe generalul (în retragere) Beck, cu mesajul că “doar o lovitură imediată” împotriva lui Hitler putea salva acum Armata 6. Beck i-a cerut lui Waldersee să meargă direct la Paris pentru a-i vedea pe generalul von Stülpnagel şi pe feldmareşalul von Rundstedt. Răspunsul acestuia din urmă a fost atât de “deprimant”, încât Waldersee a înţeles că nu poate face nimic.

Groscurth i-a trimis, pe 20 ianuarie, o ultimă scrisoare fratelui său, de ziua de naştere a fiicei sale Susi - “care curând nu va mai avea tată, la fel ca alte câteva milioane de copii”. “Chinurile continuă şi se vor înrăutăţi de la oră la oră. Suntem împinşi înapoi în zona cea mai strâmtă. Vom lupta, totuşi, până la ultimul cartuş, aşa cum s-a ordonat, mai ales de când ni se spune că ruşii ucid toţi prizonierii, ceea ce mă îndoiesc [...]. Oamenii nu ştiu ce se întâmplă acum. Nu se respectă nici o promisiune.”

Statul-Major al Armatei 6 a înţeles că personalul lui Milch nu-şi dădea seama cât de rău stăteau lucrurile. “Nu rămăsese nici un om sănătos pe front”, raporta el în ziua aceea, “toţi suferă cel puţin de degerături. Comandantul Diviziei 76 infanterie a vizitat frontul ieri Şl a găsit mulţi soldaţi morţi îngheţaţi.”

Ofensiva sovietică a început cu forţe reînnoite în dimineaţa de 20 ianuarie. Armata 65 a atacat pe la nord-vest de Gonceara, localitate cucerită în noaptea aceea. Obiectivul principal era Gumrak, aflat doar la câţiva kilometri depărtare.

Evacuarea aerodromului şi a Cartierelor Generale învecinate s-a desfăşurat haotic sub focul bateriilor de katiuşe. În noaptea aceea, personalul lui Milch a primit un mesaj de la Statul-Major al Armatei 6: “Aerodromul Gumrak inutilizabil începând cu 22 ianuarie, ora 4.00. Din momentul acesta, noul aerodrom de la Stalingradski va fi liber pentru aterizări.” Asta era versiunea optimistă. Pista de aterizare de la Stalingradski nu putea primi avioane mari. Generalul Paulus era cât se poate de fatalist şi suferea desigur de o profundă depresie.

Un maior Luftwaffe, reîntors de la Stalingrad, i-a relatat feldmareşalului Milch spusele lui Paulus: “Orice ajutor care soseşte de acum înainte este tardiv. Oamenii noştri