Cărți «Stalingrad descarcă cărți de dragoste online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Din cauza lipsei de carburanţi, 500 de răniţi au fost lăsaţi în spitalul de campanie de la Gumrak. În primele ore ale zilei de 22 ianuarie, în depărtare se putea vedea infanteria rusă, înaintând în lanţ de trăgători, de parcă participau la o “vânătoare de iepuri”. Când inamicul s-a apropiat în limitele razei de acţiune a puştii, ofiţerii Diviziei 9 antiaeriene, care apăraseră aerodromul, s-au înghesuit în ultimul vehicul, o maşină de comandament. La câteva sute de metri, au întâlnit pe drum un soldat de la spitalul de campanie, cu picioarele amputate, care încerca să se deplaseze pe o sanie. Ofiţerii Luftwaffe s-au oprit şi i-au legat sania de spatele maşinii, aşa cum le-a cerut soldatul, dar aceasta, după ce au pornit, s-a răsturnat imediat. Un locotenent i-a propus să se agate de partea din faţă a maşinii, deoarece înăuntru nu mai era loc. Rănitul a refuzat să-i mai întârzie. Se aflau acum în bătaia puştilor infanteriei ruse”Lăsaţi-mă”, le-a strigat el, “oricum n-am nici o şansă.” Ofiţer Luftwaffe ştiau că are dreptate. Orice om care nu putea merge p propriile picioare era ca şi mort. Şi-au continuat drumul cu maşina iar invalidul a rămas aşezat pe zăpadă, lângă drumul îngheţat, aşteptând să fie omorât de ruşi.
Nu este exclus să fi fost împuşcat, la fel ca mulţi alţi răniţi de pe marginea drumului. Scriitorul comunist Erich Weinert a pretins că “invalizii abandonaţi”, care încercau să se ţină şchiopătând după camarazii lor, se aflau în calea “focului artileriei Armatei Roşii în plină înaintare”. Adevărul este că Armata Roşie, ca şi Wehrmacht-ul, nu s-a îngrijit aproape deloc de răniţii inamicului. Rapoartele care au susţinut că cei 500 de răniţi lăsaţi la spitalul de campanie de la Gumrak în grija unui preot de divizie şi a doi sanitari bolnavi au fost masacraţi nu sunt corecte. Armata Roşie i-a lăsat să se descurce cu “apă din zăpadă şi carcase de cal”. Supravieţuitorii au fost mutaţi, zece zile mai târziu, în lagărul de la Beketovka.
Spectacolul înfrângerii devenea tot mai înfiorător, pe măsură ce soldaţii în retragere se apropiau de Stalingrad. “Cât vedeai cu ochii, zăceau soldaţi zdrobiţi de tancuri, răniţi gemând neajutoraţi, cadavre îngheţate, vehicule abandonate din cauza lipsei de carburant, tunuri explodate şi tot felul de piese disparate de echipament.” De pe coastele unui cal mort de pe marginea drumului fusese jupuită toată carnea. Oamenii visau să dea de un container paraşutat, plin de provizii, dar acestea fuseseră fie capturate la aterizare, fie pierdute prin omătul înalt.
Deşi prăbuşirea din centru nu putea fi oprită, în multe sectoare, grupurile de luptă germane continuau să lupte cu înverşunare în retragere. La primele ore ale dimineţii de 22 ianuarie, rămăşiţele Diviziei 297 infanterie au fost împinse din sectorul Voroponovo înapoi către periferia de sud a Stalingradului. Maiorul Bruno Gebele şi supravieţuitorii batalionului său aşteptau următorul atac.
Singurul lor sprijin de artilerie consta din câteva obuziere, comandate de un sergent, căruia i se spusese să nu deschidă focul până când ruşii nu ajungeau la o distanţă de 200-250 de metri. Puţin înainte de ora 7, când rămăşiţele batalionului lui Gebele se adăposteau de focul de artilerie în buncăre, o santinelă a dat alerta: Major, sie kommen!
Gebele n-a avut timp decât să strige Raus! Soldaţii lui s-au aruncat în poziţie de tragere. O masă de infanterişti în costume de camuflaj înaintau în atac către ei, urlând Uraa! Uraa! Uraa! Când aceştia au ajuns doar la vreo patruzeci de metri de ei, infanteriştii germani au deschis focul cu mitraliere uşoare, puşti şi pistoale automate.
Ruşii au suferit pierderi teribile. “Soldaţii din primul val au fost ucişi sau au fost lăsaţi să zacă acolo, ceea ce s-a întâmplat şi cu următorul val, până a apărut cel de-al treilea, în faţa poziţiilor noastre erau grămezi de morţi sovietici, care ne-au slujit drept saci de nisip.”
Ruşii nu au abandonat atacul. I-au schimbat pur şi simplu direcţia şi la ora 9.30 au rupt apărarea românilor pe partea stângă.
Un proiectil de tun antitanc l-a lovit pe locţiitorul lui Gebele, care stătea în picioare lângă el, ucigându-l pe loc. Gebele însuşi a simţit o lovitură puternică în umărul stâng. Furierul lui, sergentul-major Schmidt, a fost şi el omorât. Furios, Gebele a pus o carabină pe grămada de zăpadă din faţa lui, reuşind să tragă câteva focuri folosindu-şi braţul şi umărul sănătos.
Un alt val de infanterie rusească s-a îndreptat împotriva lor.
Gebele a strigat celor care supravieţuiseră atacului să tragă din nou.
Un sergent de la statul-major a încercat să tragă cu un aruncător uşor, dar distanţa era atât de mică, încât vântul din faţă a împins bombele asupra propriilor poziţii, în cele din urmă, după ce au rezistat şapte ore, Gebele a văzut că pe un turn de apă din spate apăruse un drapel rusesc. Fuseseră învăluiţi. A adunat ultimii supravieţuitori ai batalionului său şi i-a condus înapoi către centrul Stalingradului.
În interiorul oraşului, s-au cutremurat la vederea distrugerilor şi a prăbuşirii militare. “Era un ger muşcător”, a scris unul dintre ei, “şi înconjuraţi de un astfel de haos, aveam impresia că vine sfârşitul lumii.”
Pe 22 ianuarie - a doua zi după ce Goebbels regizase tragedia de la Stalingrad, făcând apel la “războiul total” - Armata 6 a primit un mesaj de la Hitler care i-a pecetluit soarta. “Capitularea nu intră & discuţie. Trupele să lupte până în ultima clipă. Dacă este posibil' apăraţi fortăreaţa redusă cu trupele încă apte de luptă. Bravura §'
tenacitatea fortăreţe! au oferit prilejul de creare a unui nou front şi de a lansa contraatacuri. Armata 6 şi-a adus astfel contribuţia istorică la cel mai măreţ episod din istoria germană.”
“Un feldmareşal german nu se sinucide cu o forfecuţă de unghii!”
Ori de câte ori vedeau zburând avioane germane, oamenii se uitau după ele lung, neluându-şi ochii de pe cer mult timp după ce acestea dispăreau la orizont. “Cu inima grea”, scria un
