soldat, “rămâneam cu privirea pierdută după avionul german şi ne gândeam cât de minunat ar fi fost ca acesta să ne fi scos din acest infern în care am fost abandonaţi.” După cucerirea Aerodromului Gumrak, în zorii zilei de 22 ianuarie, doar câteva avioane au putut ateriza pe pista micului aeroport Stalingradski. “Podul aerian”, şi odată cu el şi ultima posibilitate de salvare, se prăbuşise.

Reaprovizionarea depindea acum de canistrele paraşutate, “bombele de aprovizionare”, dar, în ciuda cererilor Armatei 6 ca paraşutele să fie roşii, Luftwaffe continua să folosească mătase albă. Sistemul paraşutărilor devenea din ce în ce mai mult o acţiune la nimereală, deoarece puţine unităţi mai aveau panouri de recunoaştere, iar Corpul 8 aerian pierduse, pe 24 ianuarie, contactul radio cu Cartierul General al Armatei 6. Hube a trimis un mesaj prin care le spunea soldaţilor din ruinele Stalingradului că, la auzul Cotoarelor avioanelor, să se întindă pe solul acoperit cu zăpadă sub forma unei cruci, care însemna “Soldaţi germani aici”. Când lumina sau vizibilitatea era proastă, trăgeau în aer cartuşe de semnalizare

pentru a direcţiona avionul la sosire, dar ruşii care se găseau de jur împrejurul lor trăgeau imediat cartuşe de aceeaşi culoare pentru a deruta piloţii. Vântul puternic deplasa încărcăturile cu rapiditate, acestea ajungând astfel în mâna inamicului. Unii erau atât de disperaţi, încât încercau să recupereze canistrele chiar de unde căzuseră. Lunetiştii ruşi îi reperau imediat, în ruinele Stalingradului, soldaţii germani înfometaţi încercau să atragă ostaşii sovietici în ambuscade pentru a le lua raniţa cu mâncare.

Căderea Gumrakului a însemnat o altă călătorie îngrozitoare pentru răniţi, mulţi dintre ei fiind transferaţi aici de la Pitomnik, după ce nu li se găsise acolo nici un loc într-un avion. “Răniţii epuizaţi se târau printre ruinele oraşului”, relata un supravieţuitor, “în patru labe, ca animalele sălbatice, în speranţa găsirii vreunui ajutor.”

Condiţiile din spitalele improvizate din Stalingrad erau şi mai înfiorătoare decât la Gumrak, cu cei 20 000 de răniţi înghesuiţi în pivniţele de sub ruinele oraşului, ca să nu niai vorbim de bolnavi, care făceau ca totalul pacienţilor să ajungă la 40 000. Vreo 600 de oameni grav răniţi umpleau pivniţele teatrului din Stalingrad, fără curent electric şi instalaţii sanitare. “Gemete, strigăte de ajutor şi rugăciuni”, scria un medic din Divizia 60 infanterie motorizată, “se amestecau cu bubuiturile bombardamentelor. Un miros paralizant de fum, de sânge la care se adăuga duhoarea rănilor umplea încăperea.” Nu mai erau bandaje, nu mai erau medicamente, nu mai era apă curată.

Câţiva medici din unităţile din eşalonul din prima linie au primit ordinul să îngrijească bolnavii din reţeaua de tuneluri din ravena Ţariţei. În acest complex, ce semăna cu galeriile unei mine, fuseseră îngrămădiţi peste 3 000 de soldaţi răniţi grav sau foarte bolnavi.

Când s-a prezentat la post, dr. Hermann Achleitner şi-a reamintit imediat sintagma “Părăsiţi orice speranţă voi, cei ce intraţi aici” Grămezile de cadavre îngheţate l-au cutremurat, înăuntru, imaginea de iad era amplificată de lămpile cu petrol, singura sursă de lumina.

Aerul fetid, lipsit de oxigen, era dezgustător. A fost întâmpinat cu strigăte jalnice: “Daţi-ne ceva de mâncare!” Pacienţii primeau doar o felie subţire de pâine râncedă pe zi. Medicii o transformau într-un fel de supă, care era fierbinte şi ţinea mai bine de foame. Lipsa de bandaje era gravă pentru cazurile de degerături. “Adesea”, nota el, “schimbam de puţine ori bandajele jegoase de pe degetele de la picioare şi de la mâini.” Despăducherea era imposibilă. Sanitarii care schimbau bandajele se trezeau cu şiruri cenuşii de păduchi, luaţi de la pacienţi, pe încheieturile mâinilor şi pe braţe. Când murea cineva, păduchii porneau în căutarea altei “gazde”. Medicii făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a izola cazurile de tifos imediat după diagnosticare, dar ştiau că foarte curând se vor confrunta cu o epidemie. Un tânăr soldat german, privind mizeria din jurul său, a murmurat: “Cei de acasă nu trebuie să afle niciodată ce se întâmplă aici.”

Retragerea din stepă, după ce încercuirea fusese zdrobită de armatele lui Rokossovski, a făcut ca numărul germanilor din oraşul în ruine să ajungă la peste 100 000. Majoritatea aveau dizenterie, icter şi alte boli, iar chipurile lor aveau o culoare galben-verzuie.

Reacţiile civililor din Stalingrad nu erau întotdeauna ostile, după cum au descoperit răniţii din Divizia 297 infanterie. “Două femei din Stalingrad mi-au frecat picioarele îngheţate timp de o oră ca să prevină efectele unor degerături grave”, scria un ofiţer. “Din când în când, se uitau la mine compătimitor şi spuneau: «Atât de tânăr şi totuşi trebuie să moară!»“ Spre uimirea lor, acelaşi grup de soldaţi a găsit câteva femei într-o casă parţial distrusă. Tocmai copseseră pâine şi le-au dat şi soldaţilor în schimbul unei bucăţi de carne îngheţată de cal.

Noţiunile de “regiment” sau “divizie” nu mai aveau nici un sens.

Divizia 14 tancuri mai avea mai puţin de optzeci de oameni apţi să lupte. Le mai rămăseseră un tanc şi o armă de calibru mare cu Muniţie, într-o astfel de situaţie disperată, disciplina a început să se deterioreze. Soldaţii mai luptau temându-se de răzbunarea ruşilor, ca urmare a refuzului lui Paulus de a capitula.

Neameninţate de tunurile antitanc, tancurile sovietice T-34? zdrobeau sub şenile locaşurile de tragere şi servanţii. Buncărele şi clădirile fortificate au fost distruse cu un tun de câmp care trăgea de la distanţa loviturii directe. Soldaţii germani erau dominaţi acum de un sentiment puternic de neputinţă, fiind incapabili să facă ceva pentru camarazii lor răniţi sau chiar pentru ei înşişi, înaintarea lor, însoţită de numeroase acte de cruzime, din vara anterioară li se părea că aparţine unei lumi cu totul diferite. Pe 25 ianuarie, Paulus şi colonelul Wilhelm Adam, unul dintre ofiţerii săi superiori de stat-major, au fost uşor răniţi de explozia unei bombe. Generalul Moritz von Drebber s-a predat cu o parte din Divizia 297 infanterie la aproximativ cinci kilometri sud-vest de gurile Ţariţei. Colonelul sovietic care a venit să-i preia se pare că ar fi întrebat: “Unde vă sunt regimentele?” Moritz von Drebber, potrivit versiunii difuzate două zile mai târziu la radioul sovietic de romancierul Theodor Plievier, alt comunist german din “emigraţia moscovită”, s-a uitat la