Şeful serviciului medical al Armatei 6, generalul Renoldi, a fost unul dintre primii generali care s-au predat. (Direcţia de Informaţii a Armatei Roşii a aflat din interogatoriul acestuia că Paulus era într-o stare de colaps.) Unii generali, totuşi, au avut un rol activ, înlocuitorul lui Hube, generalul Schlomer, a fost rănit la coapsă, iar generalul von Hartmann din Divizia 71 infanterie a fost împuşcat în cap. Generalul Stempel, comandantul Diviziei 371 infanterie, s-a împuşcat, aşa cum au făcut şi alţi ofiţeri, când inamicul a ocupat sudul Stalingradului până la râul Ţariţa.

În zorii zilei de 26 ianuarie, tancurile Armatei 21 s-au întâlnit cu Divizia 13 puşcaşi gardă la nord de Gorganul Mamaev, în apropiere de cartierul muncitoresc Octombrie Roşu. Scenele, aşa cum era de aşteptat, au fost emoţionante, mai ales pentru Armata 62 a lui Ciuikov, care luptase fără nici un alt sprijin aproape cinci luni”Ochii ostaşilor oţeliţi în luptă s-au umplut de lacrimi de bucurie in momentul întâlnirii”, scria Ciuikov. Sticlele treceau dintr-o mâna într-alta în timpul petrecerii organizate cu acel prilej, încercuirea Stalingradului a fost împărţită în două, cu Paulus şi majoritate ofiţerilor superiori într-un “buzunar” mai mic, sudic, de rezistenţă, şi Corpul 11 al generalului Strecker în partea de nord a oraşului, în jurul Fabricii de Tractoare Stalingrad. Singura lui legătură cu lumea exterioară era staţia radio a Diviziei 24 tancuri.

În următoarele două zile, soldaţi germani şi români izolaţi, răniţii şi grupurile combatante active s-au retras în “buzunarul” sudic din ce în ce mai mic, unde Paulus şi Schmidt îşi instalaseră noul Cartier General, sub magazinul universal Univermag, din piaţa Roşie. Ultimul simbol al ocupaţiei germane era steagul cu svastică ce atârna pe un catarg improvizat, prins de balconul de deasupra intrării principale. Rămăşiţele Regimentului 194 infanterie mecanizată al colonelului Roske asigurau apărarea. Roske a fost avansat la gradul de general, în calitate de comandant al “defunctei” Divizii 71 infanterie.

Din cauza numărului din ce în ce mai mare de ofiţeri superiori care se predau, Direcţia 7 a Frontului Don, care răspundea de “propaganda operativă”, era mai ocupată decât oricând. Deoarece, de la lansarea ofensivei, fuseseră aduşi foarte mulţi prizonieri pentru a fi interogaţi, era nevoie să fie aleşi “cei mai interesanţi”.

Căpitanul Diatlenko a primit ordinul să se prezinte imediat la Cartierul General al Frontului Don. Fusese adus la interogatoriu un alt general german capturat, generalul Edler von Daniels. Diatlenko ştia că merita să se ocupe personal de acesta, în sacii cu corespondenţă găsiţi printre rămăşiţele avionului de transport doborât la începutul lunii se descoperiseră scrisori sub formă de jurnal pe care Daniels le trimisese soţiei sale. Daniels, ca şi majoritatea prizonierilor nou capturaţi, era vulnerabil. Anchetator experimentat, Diatlenko ştia că cea mai bună tactică era cea la care celălalt se aştepta cel mai puţin. L-a întrebat iniţial pe prizonier despre “copilul încercuirii”, apoi l-a abordat brusc arătându-i scrisorile şi documentele pe care Daniels le credea în siguranţă în Germania.

Herr General, zice Diatlenko că i-ar fi spus. “Vă rog să vă luaţi documentele. Vă aparţin şi le puteţi păstra în arhiva familiei după ce va veţi întoarce acasă după război.” Se pare că Daniels i-a fost foarte recunoscător. A acceptat ceaiul, biscuiţii şi ţigările care i s-au oferit şi apoi “a răspuns la întrebările noastre”. Diatlenko l-a ţinut până seara. După o pauză pentru cină, interogatoriul a continuat până la miezul nopţii.

De multe ori, o astfel de abordare rafinată nu era necesară.

Confuzia şi furia înfrângerii au avut ca rezultat un comportament docil, dacă nu chiar cooperant, al ofiţerilor care se simţeau personal trădaţi, dar şi vinovaţi faţă de propriii lor oameni pe care îi făcuseră să creadă în promisiunile lui Hitler. În timpul interogatoriului, făceau de multe ori remarci defavorabile la adresa Führer-ului şi a regimului, îl considerau pe Goebbels un “om lipsit de voinţă” şi regretau amarnic că supraponderalul Göring nu fusese supus la “dieta Stalingrad”. Ruşii şi-au dat seama că aceşti generali recunoscuseră ce fel de om era cu adevărat Führer-ul doar după ce simţiseră pe pielea lor rezultatele modului perfid în care se purtase acesta faţă de ei şi de Armata 6. Câţiva îl considerau criminal, atât pe el, cât şi politica adoptată în timpul înaintării în Rusia, când atâtea atrocităţi fuseseră comise în spatele liniilor lor, atrocităţi de care se considerau, parţial, responsabili.

Din interogatoriile ofiţerilor capturaţi, Statul-Major al Frontului Don a dedus că Paulus “se afla sub o mare presiune, având de jucat un rol pe care fusese obligat să-l accepte”. Ruşii erau convinşi că Paulus era practic prizonier în propriul său Cartier General, păzit de şeful acestuia. Diatlenko nu avea nici un dubiu că Schmidt era “ochii şi mâna partidului nazist” în Armata 6, deoarece ofiţerii capturaţi spuneau că “Schmidt comandă armata şi chiar pe Paulus însuşi”.

Colonelul Adam, interogat ulterior de Diatlenko, i-a spus acestuia că Schmidt fusese cel care dăduse ordinul ca solii de capitulare să fie trimişi înapoi. (Diatlenko nu i-a spus că a fost unul dintre ei.) Ofiţerii superiori de la Statul-Major al Armatei 6 ştiau, se pare, foarte bine ce conţinea pachetul învelit în hârtie impermeabilă. In dimineaţa zilei de 9 ianuarie, în timp ce Diatlenko şi Smîslov aşteptau în buncăr, aceştia citiseră la micul dejun manifestele cu textul ultimatumului aruncate de avioanele ruseşti, în aceeaşi dimineaţă generalul Hube se întorsese la Stalingrad după întâlnirea cu Hitler.

Adusese cu el ordinul conform căruia nu se va capitula. Potrivit lui Adam, acesta a consolidat poziţia generalului Schmidt în Statul-Major al Armatei 6.

Pe 29 ianuarie, în ajunul celei de-a zecea aniversări a venirii lui Hitler la putere, Statul-Major al Armatei 6 a trimis un mesaj de felicitări din pivniţa ruinată. “Führer-ului! Armata 6 îşi salută Führer-ul la aniversarea preluării puterii. Drapelul cu svastică flutură încă deasupra Stalingradului. Fie ca lupta noastră să fie o pildă pentru ca generaţiile prezente şi viitoare să nu capituleze niciodată în situaţii disperate pentru ca Germania să fie victorioasă în cele din urmă.

„Heil