Acest mesaj, grotesc dacă ţinem seama de împrejurări, pare mai curând redactat şi trimis de generalul Schmidt. Cuvintele poartă pecetea stilului său. Paulus, la vremea aceea, era bolnav de dizenterie, era zguduit din cauza evenimentelor şi demoralizat, astfel încât nu este greu să ni-l imaginăm dând doar aprobator din cap atunci când i s-a arătat textul mesajului. Groscurth, de pildă, afirmase într-o scrisoare, cu puţin timp în urmă: “Paulus este într-o stare de dezintegrare fizică şi morală.”

Pe 30 ianuarie, ziua aniversării, Göring a ţinut de la Ministerul Forţelor Aeriene un discurs radiodifuzat, în care a comparat Armata 6 cu spartanii la Thermopile. Discursul nu a fost bine primit la Stalingrad. Faptul că Göring, şi nu altcineva, a fost cel care a ţinut “discursul nostru funebru” a generat insulte şi injurii. Gottfried von Bismarck a spus că efectul discursului a fost “macabru”, în Pivniţele teatrului din Stalingrad, pline de răniţi, glasul lui Göring a fost recunoscut imediat. “Dă-l mai tare!” a strigat cineva.

“Închide-l!” urlau alţii, înjurând. Emisiunea s-a terminat cu Simfonia a V-a de Bruckner. Câţiva ofiţeri au glumit cu amărăciune că “sinuciderea evreilor” de la Masada ar fi fost o comparaţie mai potrivită decât Thermopile, fără să realizeze câtă dreptate aveau.

Hitler conta într-adevăr pe o sinucidere în masă, în special a ofiţerilor superiori.,

Goebbels a fost cel care a dat glas mesajului lui Hitler, ceva mai târziu în acea zi aniversară, întârziere provocată de bombardamentele forţelor aeriene britanice. Discursul a avut un ton amarnic de sfidare, însă doza de autojustificare era prea mare pentru a putea fi ascunsă. Foarte puţine cuvinte au fost dedicate celor de la Stalingrad, dezastrul umbrind sărbătoarea regimului: “Lupta eroica a soldaţilor noştri de pe Volga ar trebui să fie un îndemn pentru fiecare sa facă tot ceea ce este posibil în lupta pentru libertatea Germaniei şi pentru viitorul naţiunii noastre şi, într-un sens mai larg, pentru apărarea întregii Europe.” Era pentru prima dată când se recunoştea că Wehrmacht-ul lupta acum pentru a împiedica înfrângerea.

A doua zi, Hitler, ca şi cum ar vrut să compenseze orice idee de dezastru, a făcut nu mai puţin de patru noi feldmareşali, printre care şi Paulus. Erau cele mai multe avansări în grad înalt de la victoria asupra Franţei. Când a aflat de avansarea sa la gradul de feldmareşal, Paulus a înţeles imediat că primise o cupă cu cucută.

La ultima şedinţă operativă, i-a spus generalului Pfeffer: “Nu intenţionez să mă sinucid pentru acest caporal din Boemia.” Un alt general i-a relatat NKVD-istului care îl interoga că Paulus spusese:

“Pare o invitaţie la sinucidere, dar nu îi voi face această favoare.” Paulus dezaproba, instinctiv, suicidul. Când a auzit că unii dintre oamenii săi alegeau “sinuciderea soldatului” - stând în picioare la marginea tranşeelor şi aşteptând să fie împuşcaţi de inamic - a dat ordin să se interzică această practică.

Hitler nu era, bineînţeles, preocupat de salvarea unor vieţi: îl interesa doar crearea unor mituri convingătoare. Spera ca ofiţerii superiori să urmeze exemplul amiralului Lütjens de pe vasul Bismarck, o fantezie alimentată neîndoielnic de vestea morţii generalilor von Hartmann şi Stempel.

“Buzunarul sudic” s-a micşorat rapid. Pe 30 ianuarie, trupei sovietice au pătruns până în centrul oraşului, în pivniţe, unde majoritatea germanilor se adăpostiseră de frig şi de focul de artilerie, domneau disperarea şi presimţirile negre, în vechiul sediu cerul de iarnă se putea vedea prin cupola sfărâmată, pardoseala de piatră era acoperită cu moloz şi cu bucăţi de zidărie, jar structura sub formă de cuşcă a scărilor şi balustrada erau strâmbate. Steagul Crucii Roşii de la intrare l-a înfuriat pe un ofiţer german, care l-a considerat ca un mesaj de capitulare. A coborât în pivniţă, unde medicii continuau să opereze la lumina unei lămpi cu gaz în spitalul de campanie, în timp ce aşteptau sosirea ruşilor. Cu faţa suptă şi privirea rătăcită, ofiţerul i-a ameninţat cu pistolul automat. “Ce se întâmplă aici? Nu vom capitula! Războiul continuă!” Mulţi suferiseră căderi nervoase din cauza tensiunii luptei sau a halucinaţiilor provocate de malnutriție. Pivniţele erau pline de oameni care delirau. Doctorul Markstein, originar din Danzig, s-a mulţumit să ridice din umeri. “Aici este un punct de prim-ajutor”, a spus el. Războinicul nebun nu i-a împuşcat, ci a dispărut ca o nălucă în beznă, fără să mai scoată un cuvânt.

Atunci când generalul von Seydlitz, în aceeaşi clădire, i-a lăsat pe comandanţii săi de divizie, pe 25 ianuarie, să decidă singuri dacă să se predea sau nu, Paulus l-a eliberat din funcţia de comandă.

A plasat toate diviziile lui Seydlitz sub comanda generalului Walter Heitz, comandantul Corpului 8. Heitz a emis atunci un ordin în virtutea căruia oricine încerca să se predea va fi împuşcat. Când s-au predat Seydlitz şi alţi doisprezece ofiţeri - printre care generalii Pfeffer, Korfes şi Sanne - s-au tras spre ei focuri de mitralieră dinspre liniile germane în timp ce ruşii îi luau de acolo. Seydlitz va spune mai târziu că doi ofiţeri germani au fost răniţi mortal ca rezultat al “ordinului apocaliptic” dat de Heitz.

Generalul Heitz, când dăduse ordinul “Luptăm până la ultimul glonţ”, nu pare să se fi inclus pe el şi statul său major în această declaraţie bombastică. Un ofiţer de sub comanda sa a remarcat că Personalul lui, aproape sigur cu ştirea sa, îşi pregătise deja steagurile albe.

Colonelul Rosenfeld, comandantul Luftwaffe al Regimentului 104 artilerie antiaeriană, a adoptat retorica aşteptată de regim.

“Steagul cu svastică flutură deasupra capetelor noastre”, a transmis el în seara de 30 ianuarie. “Ordinele comandantului nostru suprem vor fi în sfârşit urmate. Trăiască Führer-ul!” In noaptea aceea, Statul-Major al Armatei 6 a trimis un mesaj, avertizând că unii comandanţi se predau individual deoarece trupele lor nu mai aveau muniţie, dar a adoptat şi expresii bombastice de genul celor folosite de Rosenfeld, pretinzând că “ascultau imnul naţional pentru ultima oară cu braţul ridicat în semn de salut german”. Şi de data aceasta, declaraţia suna mai mult în stilul lui Schmidt decât în cel al lui Paulus. Oricare ar fi adevărul, puţini erau soldaţii care mai doreau sau mai aveau forţa necesară pentru a împărtăşi astfel de emoţii,