“în noaptea de 30 ianuarie”, consemna un sergent, “fiecare dintre noi era muncit de propriile lui gânduri, de o nesiguranţă ucigătoare, suferea din cauza rănilor dureroase şi a degeraturilor, din cauza gândurilor la cei de acasă şi la soarta noastră.” Mai ales ofiţerii se aşteptau să fie executaţi. Mulţi dintre ei şi-au smuls însemnele de grad.

În cursul aceleiaşi nopţi, generalul Voronov, în izba lui de la Cartierul General al Frontului Don, s-a trezit dintr-un somn agitat, cuprins de panică. Se temea că Paulus ar putea fugi cu un avion care ar ateriza pe gheaţa de pe Volga. Reacţia lui Stalin faţă de pierderea unei astfel de prăzi nu era greu de imaginat. A sărit din pat imediat şi a telefonat pentru a da ordin ca tirul tunurilor de pe malul de est la Stalingrad să fie dirijat, ca măsură de precauţie, spre gheaţă.

A doua zi dimineaţă, devreme, pe 31 ianuarie 1943, Armata 64 a lui Şumilov pusese stăpânire practic pe întreg centrul Stalingradului. Clădirile ruinate şi pivniţele au fost curăţate cu grenade şi aruncătoare de flăcări. Piaţa Roşie a fost supusă unui bombardament intens de obuziere şi artilerie, înainte ca soldaţii ruşi să se concentreze asupra magazinului universal Univermag. Infanteriştii lui Roske, apărătorii Cartierului General subteran al lui Paulus, au depus în cele din urmă armele. La ora 7.35, căpitanul Behr din statul-major al lui Milch a primit următorul mesaj: “Ruşii la intrare. Ne pregătim să capitulăm.” Zece minute mai târziu, când locotenentul-major Feodor Ilcenko a coborât în subsolul supraaglomerat Ş urât mirositor, a sosit semnalul: “Ne predăm.” Behr a retransmis apoi mesajul la statul-major al lui Manstein la Grupul de Armate în Germania, comunicatul oficial spunea: “La Stalingrad situaţia este neschimbată. Starea de spirit a apărătorilor nu s-a deteriorat.”

Ofiţerii de stat-major de la cartierul general al generalului Şumilov au coborât în subsol pentru a discuta termenii capitulării cu generalul Schmidt. Paulus a rămas într-o încăpere alăturată, Adam informându-l despre mersul discuţiilor. Nu este clar dacă aceasta era o stratagemă pentru ca Paulus să nu-şi lege numele de capitulare sau un alt exemplu că Schmidt era cel care rezolva problemele din cauza stării de spirit a lui Paulus. În sfârşit, după două ore de negocieri, generalul Laskin a sosit pentru a primi capitularea oficială a lui Paulus, înainte ca acesta, Schmidt şi Adam să fie conduşi cu o maşină de comandament la Cartierul General al lui Şumilov, aşa cum se pare că insistase generalul Roske. Ca şi oamenii lor, cei trei aveau un început de barbă, chiar dacă nu erau atât de cadaverici la chip ca şi soldaţii lor. Colonelul Adam, a observat Vasili Grossman, avea clapele căciulii de blană lăsate în jos “ca urechile pleoştite ale unui câine de rasă abia ieşit din apă”. Operatorii jurnalelor de actualităţi aşteptau să înregistreze evenimentul.

Cei care se aflau în pivniţele din centrul oraşului i-au aşteptat pe ostaşii Armatei Roşii. Fluturând ţevile pistoalelor lor automate, aceştia le-au ordonat germanilor să arunce armele într-un colţ şi să iasă afară unul câte unul. Învinşii se pregăteau pentru captivitate înfăşurându-şi bocancii în zdrenţe rupte din uniformele lor jerpelite.

Câţiva soldaţi germani strigau Hitler kaputt!, ca semnal al capitulării. Ostaşii ruşi ar fi putut răspunde: Kameraden, Krieg kaputt! Paulus kapituliert!, dar cei mai mulţi strigau Faschist! sau Fritz! Komm! Komm!

Când au intrat în pivniţele teatrului, trupele sovietice au ordonat: “Cine poate să meargă să iasă pentru a fi trimis într-un lagăr de prizonieri.” Cei care au ieşit au crezut că răniţii vor fi îngrijiţi. Au descoperit de-abia mai târziu că Armata Roşie opera după principiul că prizonierii care nu puteau mărşălui erau lăsaţi să moară.

In unul sau două cazuri, furia şi disperarea au produs o combinaţie explozivă, în clădirea NKVD, toţi germanii se aşteptau să fie împuşcaţi, după ce un ofiţer, care îşi ascunsese pistolul, a împuşcat un maior rus de la mică distanţă, pentru ca apoi să întoarcă ţeava pistolului către el însuşi. Momentul de furie al ruşilor a trecut cumva şi prizonierii au fost cruţaţi.

Capitularea de la Stalingrad a provocat o stare de nesiguranţă, nici un german neştiind ce soartă îl aştepta. Ostaşii sovietici, deliberat sau accidental, au dat foc spitalului plin de răniţi improvizat în barăcile geniştilor de lângă aeroport. Doi ofiţeri Luftwaffe din unitatea de antiaeriană, care fuseseră escortaţi într-o încăpere de sus de soldaţii ruşi (pentru că aceştia crezuseră că petliţele roşii de pe gulerele lor desemnau un grad înalt), au evadat sărind de la o fereastră spartă. Au aterizat lângă latrină, iar când ruşii au apărut gata să-i împuşte, locotenentul mai tânăr a salvat viaţa amândurora datorită prezenţei lui de spirit şi unui acut simţ psihologic. I-a spus camaradului său să-şi dea jos pantalonii. Ruşii au izbucnit în râs şi i-au cruţat. Nu puteau împuşca bărbaţi cu pantalonii în vine.

Grupările Departamentului Special NKVD căutau atât hiwi, cât şi “câini fascişti”, prin care înţelegeau “trupe SS, Gestapo, de tancuri şi de jandarmerie”. Câţiva soldaţi germani, consideraţi din greşeală SS-işti, care au şi râs când li s-a sugerat că ar fi aşa ceva, au fost împuşcaţi cu pistoale automate. Se pare că ostaşii Armatei Roşii dintr-o divizie siberiana şi-au întors cu dezgust privirea de la acest spectacol. In aceeaşi relatare, bazată pe un interogatoriu luat de poliţia militară secretă şase luni mai târziu unei femei-ofiţer sovietic de informaţii, se înregistra executarea unui grup de douăzeci şi trei de hiwi.

NKVD-ul căuta hiwi. Orice bărbat care nu avea o uniformă germană completă risca să fie împuşcat pe loc, după cum a descoperit un comandant de batalion din Divizia 297 infanterie. “Ostaşii sovietici ne-au oprit brusc, şi din cauza faptului că nu eram îmbrăcat în uniformă şi nu aveam bonetă au vrut să mă împuşte crezând că sunt un hiwi. Doar cunoştinţele de limba rusă ale unui medic în-au salvat.”

Foarte mulţi hiwi au rămas loiali germanilor până la sfârşit, în ruinele Stalingradului, chiar înainte de capitulare, unii soldaţi din Divizia 305 infanterie mureau de foame. Hiwi din divizia lor au dispărut şi soldaţii au crezut că nu-i vor mai vedea niciodată, dar ruşii s-au întors pentru a