le aduce mâncare, fără să le spună unde o găsiseră. Loialitatea acestor ruşi nu a fost răsplătită întotdeauna cu aceeaşi monedă. Cu puţin timp înainte de capitulare, un ofiţer l-a întrebat pe un locotenent: “Ce vom face cu cei opt hiwi ai noştri?

Să-i împuşc?” Locotenentul, înmărmurit de atâta lipsă de suflet, a respins ideea. Le-a spus bieţilor hiwi să se ascundă şi să se strecoare afară cum pot. După aceea trebuiau să se descurce singuri.

Soarta hiwilor ridicaţi la sfârşitul Bătăliei de la Stalingrad este încă neclară, în parte din cauza faptului că dosarele Diviziei 10 NKVD sunt închise. Nu există nici o modalitate de a afla câţi au murit în cele zece săptămâni de încercuire şi în ultimele trei săptămâni de lupte intense. Unii au fost împuşcaţi la capturare, câţiva au fost folosiţi ca interpreţi şi informatori, pentru ca apoi să fie fără îndoială ucişi, dar cei mai mulţi au fost trimişi în lagăre de NKVD. Chiar şi membrii serviciilor de informaţii ale Armatei Roşii nu ştiau ce s-a întâmplat cu ei după aceea. Puteau foarte bine să fi fost masacraţi - există relatări ulterioare cu privire la hiwi capturaţi şi bătuţi până la moarte, nu împuşcaţi, pentru a economisi muniţia - dar, în prima parte a anului 1943, regimul sovietic avea nevoie să-şi sporească efectivul de muncă forţată, mai ales atunci când a transferat prizonierii din Gulag în companii de pedeapsă. Soluţia de istovire a hiwilor prin muncă până la moarte constituia o răzbunare şi mai mare deoarece le prelungea suferinţa. Pe de altă parte, atât Stalin, cât şi Beria erau atât de obsedaţi de trădare, încât nu-i puteau satisface decât execuţiile imediate.

În timpul ultimelor două zile ale bătăliei, autorităţile militare sovietice erau din ce în ce mai preocupate să împiedice mici grupuri să le scape din plasă. Trei ofiţeri germani îmbrăcaţi în uniforme ale Armatei Roşii, conduşi de un locotenent-colonel, au fost capturaţi Pe 27 ianuarie. Un locotenent rus dintr-un regiment de tancuri a încolţit alţi doi ofiţeri şi a fost rănit când aceştia au tras în el. Din cele nouă sau zece grupuri de germani care se pare că ar fi reuşit să iasă din încercuire, nici unul nu a scăpat, dar la vremea aceea Grupul de Armate Don fusese împins înapoi peste râul Doneţ, la peste 300 de kilometri de Stalingrad. Există totuşi o relatare neconfirmată şi neconvingătoare despre un soldat care a reuşit să scape, dar a fost ucis a doua zi când o bombă a lovit spitalul de campanie în care era tratat de epuizare şi degerături. Despre alţii se spune că ar fi încercat să scape spre sud în stepă şi să caute adăpost la kalmuci, care fuseseră prietenoşi, dar aceştia, ca şi numeroase alte populaţii din regiunile sudice ale Uniunii Sovietice, aveau să intre curând în “atenţia” NKVD-ului lui Beria.

Se spune că ostaşii sovietici din unităţile din eşalonul întâi, mai ales din diviziile de gardă, ar fi fost mai corecţi decât cei din eşalonul doi în modul de tratare a unităţilor învinse. Dar unii ostaşi beţi, sărbătorind victoria, împuşcau prizonieri, în ciuda ordinelor primite de a nu proceda astfel. Chiar şi membrii formaţiunilor de elită îşi deposedau la iuţeală captivii de ceasuri, inele şi aparate de fotografiat, precum şi de mult preţuitele gamele din aluminiu ale Wehrmacht-ului. Multe din aceste obiecte aveau să fie apoi date pe vodcă, în unele cazuri, i se luau prizonierului cizmele înalte bune, dându-i-se în loc bocanci scâlciaţi. Un medic şi-a pierdut un exemplar din Faust la care ţinea foarte mult, într-o ediţie rară legată în piele şi tipărită pe hârtie foarte subţire, pe care soldatul rus şi-a dorit-o pentru a-şi face ţigări cu mahorcă. Păturile erau smulse de pe spatele prizonierilor, uneori din răzbunare pentru că germanii luaseră hainele călduroase ale multor civili ruşi.

Uneori, prizonierii, numai piele şi os, ieşeau împleticindu-se din pivniţe şi buncăre, cu braţele ridicate în semn de capitulare, căutând cu privirea o bucată de lemn pe care să o folosească drept cârje. Din cauza degeraturilor, mulţi de-abia puteau să mai meargă. Aproape toţi îşi pierduseră unghiile de la picioare, uneori cu degete cu tot.

Ofiţerii sovietici au observat că soldaţii români erau într-o stare şi mai proastă decât cei germani. Se pare că raţiile lor fuseseră reduse mai devreme în încercarea de a menţine vigoarea germanilor.

Prizonierii îşi ţineau privirile plecate, neîndrăznind să se uite la gărzile lor sau Ia cercul de civili vlăguiţi care ieşiseră din ruine într-un număr surprinzător de mare. De jur-împrejur, focuri disparate rupeau tăcerea fostului câmp de bătălie. Cele din buncăre sunau înfundat. Nimeni nu ştia dacă o detunătură nu însemna cumva sfârşitul vreunui soldat găsit ascuns sau al unuia care opusese rezistenţă, ori al unui soldat rănit grav care primise lovitura de graţie.

Aceste resturi învinse ale Armatei 6, fără arme sau căşti, purtând căciulite de lână trase adânc peste urechi sau chiar zdrenţe înfăşurate în jurul capului ca să-i apere de gerul cumplit, tremurând în mantalele lor subţiri strânse cu câte un cablu de transmisiuni în loc de curea, au fost strânşi laolaltă ca o turmă şi aranjaţi în lungi coloane de marş. Un grup de supravieţuitori din Divizia 297 infanterie s-au confruntat cu un ofiţer rus care le-a arătat cu mâna ruinele din jur şi a urlat: “Aşa va arăta Berlinul!”

Feldmareşalul Paulus, însoţit de locotenentul Lev Beziminski de la serviciul de informaţii al Armatei Roşii, a fost condus de la Cartierul General al Armatei 64 cu propria sa maşină de comandament la Cartierul General al Frontului Don în afara localităţii Zavarikino, aflată la circa 80 de kilometri de Stalingrad. Schmidt şi Adam l-au urmat, sub escortă, cu altă maşină. Au fost conduşi la locuinţa lor, o altă izbă cu cinci pereţi, îi aştepta un detaşament de gardă permanent, sub comanda locotenentului Bogomolov. Ceilalţi “generali de la Stalingrad” au fost aduşi în altă izbă din apropiere, unde erau păziţi de locotenentul Spektor şi de un pluton.

Bogomolov şi oamenii săi, conştienţi de momentul istoric pe care îl trăiau, îi priveau fascinaţi pe cei pe care îi aveau în grijă.

Paulus,