Urmând exemplul lui Adam, îşi abandonase cascheta, înlocuind-o cu o cuşmă de blană. Mai purta însă uniforma de general-colonel.

Paulus a fost urmat de generalul Schmidt şi de colonelul Adam, care Şi-a impresionat gărzile “cu buna stăpânire a limbii ruse”. Şoferul lui Paulus a sosit ultimul, cărându-le geamantanele grele. Maşina de comandament Mercedes a fost luată imediat de generalul Razakov, comandantul artileriei frontului.

Paulus şi Schmidt au ocupat încăperea interioară a izbei, în timp ce colonelul Adam şi escorta sa au fost încartiruiţi în camera exterioară. Li s-au alăturat doi agenţi NKVD, trimişi de la Moscova de Beria. Seara târziu, au sosit generalul Malinin, şeful Statului-Major al Frontului, şi colonelul lakimovici, ofiţer superior de stat-major.

Beziminski, îndeplinind rolul de interpret, i-a informat pe Paulus şi pe Schmidt că trebuiau să le cerceteze bagajele pentru a vedea dacă nu conţineau “articole interzise”, respectiv obiecte ascuţite din metal. Schmidt a explodat: “Un feldmareşal german”, a urlat el, “nu se sinucide cu o forfecuţă de unghii!” Epuizat, Paulus le-a făcut semn cu mâna să nu se mai deranjeze şi le-a dat trusa de bărbierit.

Curând după miezul nopţii, i s-a comunicat lui Paulus că se adunaseră comandanţii Armatei Roşii şi că îl aşteptau pentru a fi chestionat. Locotenentul Evgheni Tarabrin, ofiţerul NKVD vorbitor de limbă germană trimis să-l escorteze peste tot, l-a auzit pe Paulus şoptindu-i lui Schmidt, în timp ce acesta îl ajuta să-şi îmbrace mantaua: “Ce să spun?”

“Aminteşte-ţi că eşti feldmareşal al armatei germane”, se spune că i-ar fi sâsâit Schmidt ca răspuns. Şi mai surprinzător şi mai semnificativ pentru urechile celor de la Informaţii din Armata Rusă, ofiţerul rus a raportat că Schmidt îl tutuia pe superiorul său”.

La o jumătate de oră doar după începerea întâlnirii, căpitanul Diatlenko de la NKVD a primit ordinul de a se prezenta la izba mareşalului Voronov, cel care fusese promovat de curând de Stalin.

“Aşa, căpitane”, l-a întâmpinat afabil Voronov. “îţi aminteşti desigur vremea când bătrânul nu a vrut să te primească. Ei bine, acum el este cel care ne vizitează. Şi tu eşti cel care îl vei primi.”

Voronov stătea la masă împreună cu generalul Rokossovski, comandantul frontului, şi generalul Telegin, comisarul frontului. Şi-a făcut apariţia un fotograf, îmbrăcat într-un cojoc fără mâneci.

Winrich Behr, care îl cunoştea bine pe Schmidt, crede că era neverosimil folosirea apelativului du [germ., tu], cu toate că el considera “că nu există nici un dubiu că generalul Schmidt avea o puternică influenţă asupra lui Paulus”.

Spre uimirea lui Diatlenko, acesta îl trata pe Voronov relaxat, cu familiaritate. Ulterior, s-a aflat că fotograful era celebrul cineast, autor de filme documentare, Roman Karmen, care se împrietenise cu Voronov în timpul războiului civil din Spania. Karmen s-a aşezat lângă scaunul destinat lui Paulus, pentru a putea prinde cadrul corespunzător prin uşa de la dormitorul lui Voronov. Ştia că rezultatul muncii lui va fi folosit pentru a comunica lumii întregi marea victorie a Uniunii Sovietice{7}.

La sosirea “invitatului” lor, atmosfera în izba lui Voronov era tensionată, înalt, slab, cu umerii căzuţi, Paulus era un personaj cenuşiu, în uniforma lui “de culoarea şoarecelui” şi cu faţa cenuşie din cauza încordării nervoase. Părul îi devenise “sare şi piper” şi până şi barba de-o zi era înspicată cu alb. Voronov i-a arătat scaunul gol când Paulus s-a apropiat de masă. “Luaţi loc, vă rog”, i-a spus el în ruseşte. Diatlenko a sărit în picioare şi a tradus. Paulus a făcut o jumătate de plecăciune şi s-a aşezat. Diatlenko i-a prezentat apoi pe cei doi comandanţi sovietici. “Reprezentantul Stavka, mareşal al artileriei, Voronov! Comandant al Frontului Don, general-colonel Rokossovski!” Paulus s-a ridicat brusc în picioare şi a făcut câte o jumătate de plecăciune în direcţia celor doi bărbaţi. Voronov a început să vorbească, oprindu-se din când în când pentru a-i da posibilitatea lui Diatlenko să traducă. “Herr general-colonel, este destul de târziu şi sunteţi desigur obosit. Şi noi am muncit foarte mult în ultimele zile. De aceea, vom discuta acum doar o singură problemă, care este urgentă.”

“Scuzaţi-mă”, a intervenit Paulus, luându-l pe Diatlenko prin surprindere. Nu sunt general-colonel. Alaltăieri, statul meu major a primit un mesaj prin care s-a anunţat că am fost promovat la gradul de feldmareşal. Este scris şi în documentele mele militare de identitate.” A dus mâna la buzunarul de la piept al vestonului. “Nu am avut posibilitatea, ţinând seama de împrejurări, să-mi schimb uniforma.”

Voronov şi Rokossovski au schimbat priviri amuzate şi ironice.

Generalul Şumilov informase deja Statul-Major al Frontului Don în legătură cu avansarea în grad a lui Paulus.

“Aşa deci, domnule feldmareşal”, a continuat Voronov, “vă rugăm să semnaţi un ordin adresat acelei părţi din armata dumneavoastră care continuă să lupte, prin care să le spuneţi să capituleze pentru a împiedica pierderea inutilă de vieţi omeneşti.”

“Ar fi nedemn pentru un militar!” a izbucnit Paulus înainte ca Diatlenko să traducă.

“Se poate spune”, a întrebat Voronov, “că salvarea vieţilor subordonaţilor dumneavoastră este nedemnă pentru un militar, atunci când comandantul însuşi s-a predat?”

“Nu m-am predat. Am fost luat prin surprindere.”

Acest răspuns “naiv” nu i-a impresionat pe ofiţerii sovietici, care cunoşteau foarte bine circumstanţele capitulării. “Vorbim despre un act umanitar”, a continuat Voronov. “Avem nevoie doar de câteva zile sau poate doar de câteva ore ca să distrugem restul trupelor dumneavoastră care mai luptă. Rezistenţa este inutilă. Nu va provoca decât moartea zadarnică a mii de soldaţi. Datoria dumneavoastră în calitate de comandant de armată este să le salvaţi viaţa şi trebuie să procedaţi astfel deoarece dumneavoastră v-aţi salvat viaţa predându-vă.”

Paulus, care se jucase nervos cu pachetul de ţigări şi cu scrumiera puse pe masă pentru el, a evitat să răspundă, agăţându-se de formulări. “Chiar dacă aş semna un astfel de ordin, ei nu-l vor executa. Dacă eu în-am predat, am încetat automat să mai fiu comandantul lor.”

“Dar cu câteva ore în urmă eraţi comandantul lor.”

“De când trupele au fost împărţite în două grupuri”, a insistat Paulus, am fost, doar teoretic, comandantul celeilalte pungi.

Ordinele veneau separat de la Cartierul General al Führer-ului şi fiecare grup era comandat de un