Discuţia a continuat “să se învârtă în cerc”. Ticul nervos al lui Paulus devenise mai pronunţat, iar Voronov, la rândul lui, ştiind că Stalin aştepta la Kremlin să audă rezultatul, a început să dea semne de nerăbdare, îi tresărea buza de sus, după un accident de maşină în Bielorusia. Paulus, în tactica sa de blocaj, a pretins că, dacă ar semna, documentul ar fi considerat un fals. Voronov i-a spus că vor aduce unul din generalii lui pentru a fi martor şi apoi îl vor trimite în încercuirea din nord pentru a garanta autenticitatea documentului.

Paulus însă, oricât de puerile păreau argumentele lui, nu a acceptat să semneze capitularea. Voronov şi-a dat seama că orice altă tentativă de a-l convinge era inutilă.

“Trebuie să vă informez, domnule feldmareşal”, a tradus Diatlenko, “că prin refuzul de a salva viaţa subordonaţilor dumneavoastră vă asumaţi o grea răspundere faţă de poporul german şi faţă de viitorul Germaniei.” Paulus se uita fix la perete, deprimat şi tăcut, în această “poză chinuită”, ticul de pe chipul lui era singurul indiciu al gândurilor sale.

Voronov a pus capăt întrevederii întrebându-l pe Paulus dacă era mulţumit de locuinţă şi dacă avea nevoie de un regim alimentar special din cauza bolii sale. “Singurul lucru pe care l-aş cere”, a replicat Paulus, “este să hrăniţi numeroşii prizonieri de război şi să le acordaţi îngrijire medicală.” Voronov i-a explicat că “ţinând seama de situaţia de pe front, era dificil să primeşti şi să faci faţă unei mase atât de mari de prizonieri”, dar că vor face tot ceea ce vor putea.

Paulus i-a mulţumit, s-a ridicat în picioare şi s-a înclinat.

Hitler a aflat vestea la bine păzitul Bârlog al Lupului, ascuns adânc în codrii Prusiei Orientale, un loc descris cândva de generalul Jodl ca un hibrid între o mănăstire şi un lagăr de concentrare. De data aceasta, nu a lovit cu pumnul în masă, ci s-a uitat fix la supa din faţa sa, fără să scoată o vorbă.

Glasul şi furia i-au revenit a doua zi. Feldmareşalul Keitel şi generalii Jeschonnek, Jodl şi Zeitzler au fost convocaţi la şedinţa operativă a Führer-ului de la mijlocul zilei., ,Au capitulat acolo formal şi total”, a spus Hitler cu furie de parcă nu-i venea să creadă. “Altfel ar fi strâns rândurile, ar fi format o apărare circulară şi s-ar fi împuşcat cu ultimul glonţ. Dacă o femeie are mândria de a pleca, de a se închide în ea însăşi şi de a se împuşca doar pentru că a auzit câteva remarci insultătoare, nu pot avea nici un respect pentru un soldat căruia îi este frică şi preferă să meargă în captivitate.”

“Nici eu nu pot înţelege”, a replicat Zeitzler, ale cărui cuvinte puneau sub semnul îndoielii asigurările date de el lui Manstein şi altora că făcuse tot posibilul să-l convingă pe Führer de adevărata situaţie a Armatei 6. “Nu poate fi adevărat; poate că zace acolo grav rănit.”

Hitler nu contenea să revină la ideea că Paulus nu s-a sinucis.

Evident, acesta pătase întregul mit al Stalingradului din imaginaţia sa. “Mă doare atât de mult pentru că eroismul atâtor soldaţi a fost umbrit de un singur molâu lipsit de caracter [...]. Ce este Viaţa?

Viaţa este Naţiunea. Individul trebuie să moară oricum [...]. Ceea ce mă doare cel mai mult, personal, este că l-am avansat la gradul de feldmareşal. Am dorit să-i dau această ultimă satisfacţie. S-ar fi putut elibera de toată supărarea şi s-ar fi înălţat în eternitate şi în nemurire naţională, dar el a preferat să se ducă la Moscova.”

Punga de la nord, cu ceea ce mai rămăsese din cele şase divizii de sub comanda generalului Strecker, continua să reziste. Strecker, care îşi instalase Cartierul General al Corpului 11 în Fabrica de Tractoare Stalingrad, a trimis următorul mesaj: “Trupele luptă fără armament greu şi fără provizii. Oamenii se prăbuşesc din cauza epuizării, îngheaţă de moarte, dar continuă să ţină arma în mână.

Strecker.” Mesajul era aprig, dar evita, în mod evident, clişeele } naziste. Hitler, care a primit mesajul după ce se întâlnise cu Zeitzler, a răspuns târziu, după-amiază: “Mă aştept ca la nord încercuirea sa reziste până la ultimul om.” Pentru a sublinia şi mai mult ideea, a emis o directivă la puţin timp după aceea: “Corpul 11 armată trebuie să reziste până la sfârşit pentru a imobiliza cât mai multe efective inamice şi a facilita operaţiunile de pe alte fronturi.”

Cele patru armate sovietice s-au desfăşurat din nou cu rapiditate pentru a zdrobi ultimul cuib de rezistenţă. Cu o concentrare de 300 de tunuri de câmp la nici un kilometru depărtare, zona fabricilor a fost lovită din nou cu putere. Toate buncărele au fost distruse de la mică distanţă, unele cu tunurile de câmp, altele cu aruncătoare de flăcări sau cu tancuri care intrau direct în ele înfigându-şi ţeava în vreo ambrazură.

Strecker credea că, pentru a-l ajuta pe Manstein, exista un anume scop militar pentru care se continua lupta, dar respingea ideea unei autodistrugeri în scopuri propagandistice. Potrivit modului său de gândire, nu avea nici un dubiu în privinţa datoriilor unui ofiţer, aşa cum avea să dovedească o convorbire avută de el cu un aghiotant, chiar înainte de sfârşitul luptei.

“Când va veni momentul, l-a asigurat aghiotantul, ne vom sinucide.”

“Sinucide!? a exclamat Strecker.

“Da, Herr General! Şi colonelul se va sinucide. Crede că nu trebuie să ne lăsăm capturaţi.”

“Ascultă-mă. Nu vă veţi împuşca, nici tu, nici colonelul. Veţi merge în captivitate împreună cu oamenii voştri şi veţi face tot ceea vă va sta în putere pentru a le oferi un bun exemplu.”

“Vreţi să spuneţi..., îngăimă ofiţerul şi privirea i s-a luminat, că nu trebuie să mă împuşc?”

Strecker a petrecut aproape întreaga noapte de l februarie la Cartierul General al regimentului unui prieten apropiat, colonelul Julius Müller. Ardea o singură lumânare într-un colţ al buncărului, în timp ce micul grup discuta despre luptele recente, prieteni din trecut şi întemniţarea care îi aştepta. “Nimeni nu scoate o vorbă despre suferinţă”, nota Strecker, “nimeni nu vorbeşte cu amărăciune.” La primele ore ale dimineţii, Strecker s-a ridicat în picioare. “Müller, trebuie să plec”, i-a spus