el. “Domnul să vă aibă în pază, pe tine şi Pe oamenii tăi.” Strecker era fascinat de o descriere a lui Dumnezeu ca fiind “adevăratul feldmareşal”, ce-i aparţinea lui Thomas Carlyle.

Fără îndoială, în viziunea sa, Raiul era un loc în care domnea o perfectă ordine militară.

“Ne vom face datoria, Herr General”, a replicat Müller, în timp ce-şi strângeau mâinile.

Strecker respinsese cererile de capitulare ale comandanţilor săi de divizie, dar la ora 4 în dimineaţa zilei de 2 februarie, generalii von Lenski şi Lattmann i-au cerut din nou permisiunea de a se preda. Strecker a refuzat din nou. Lenski i-a spus atunci că unul din ofiţerii săi plecase deja să negocieze cu ruşii. Strecker şi-a dat seama că nu mai are rost să continue. El şi Groscurth au redactat mesajul final. “Corpul 11 armată, cu cele şase divizii ale sale, şi-a făcut datoria până la ultimul om în lupte grele. Trăiască Germania!” Mesajul a fost primit la Grupul de Armate Don. Strecker a afirmat mai târziu că el şi Groscurth nu au folosit cuvinte entuziaste la adresa lui Hitler, dar versiunea consemnată şi trimisă apoi în Prusia Orientală se termina cu “Trăiască Führer-ul!” Cineva trebuie să fi gândit că ar fi mai înţelept să facă mesajul mai pe placul Bârlogului Lupului.

Când şi-au făcut apariţia doi ostaşi ruşi, destul de şovăielnic, la intrarea buncărului de comandament, Groscurth a strigat la ei să aducă un general. Strecker a scris după aceea că mulţi dintre soldaţii săi “de-abia mai respirau”.

Ziariştii străini au fost conduşi într-un tur al zonei fabricilor, câteva zile mai târziu. “Nimeni nu poate spune cum arăta odată terenul”, scria corespondentul britanic Alexander Werth. “Te plimbi în sus şi în jos, de la stânga la dreapta; nimeni nu şi-ar da seama dacă a fost cândva un povârniş natural sau marginea unei duzini de cratere de bombă care s-au unit între ele. Peste tot erau tranşee: în curţile fabricilor, în depozitele exterioare şi chiar şi în ateliere; pe fundul tranşeelor mai zăceau încă nemţi verzi îngheţaţi şi ruşi cenuşii îngheţaţi, precum şi fragmente de forme umane, alături de căşti de metal, germane sau ruseşti, printre sfărâmături de cărămizi, iar căştile erau pe jumătate pline cu zăpadă, întâlneai sârmă ghimpată şi mine pe jumătate descoperite, tuburi de cartuşe, şi iar moloz, apoi fragmente de pereţi şi grinzi ruginite şi contorsionate de oţel. Cum a putut cineva supravieţui aici este greu de imaginat.”

Dimineaţa zilei de 2 februarie a început cu o ceaţă groasă, care a fost apoi dispersată de soare şi de un vânt care a spulberat zăpada.

Când vestea capitulării finale s-a răspândit în rândurile Armatei 62, s-au tras spre cer cartuşe de semnalizare într-un spectacol improvizat. Matrozii Flotilei Volga şi ostaşii de pe malul stâng au trecut pe gheaţă cu pâini şi conserve pentru civilii care fuseseră blocaţi timp de cinci luni în pivniţe şi gropi.

Toţi se îmbrăţişau pe străzi. Glasurile erau stinse în aerul îngheţat.

Nu lipseau oamenii în acel peisaj incolor de ruine, şi totuşi oraşul părea pustiu şi mort. Nu se poate spune că sfârşitul ar fi fost neaşteptat, sau chiar brusc, şi totuşi apărătorilor ruşi le venea greu să creadă că Bătălia Stalingradului se încheiase. Când se gândeau la ea şi îşi aminteau câţi muriseră, propria lor supravieţuire îi uimea. Din fiecare divizie trimisă peste Volga, nu au supravieţuit mai mult de câteva sute de oameni, în întreaga campanie a Stalingradului, Armata Roşie a înregistrat 1,1 milioane de pierderi, din care 485 751 de morţi.

Grossman a trecut în revistă ultimele cinci luni. “Mă gândeam la drumul lat şi nepietruit ce ducea la satul pescăresc de pe malul Volgăi - un drum de glorie şi de moarte - şi la coloanele tăcute ce înaintau în praful înecăcios de august, în nopţile cu lună din septembrie, sub ploile torenţiale din octombrie, în zăpezile din noiembrie, înaintau în marş cu paşi grei - servanţi ai mijloacelor de foc antitanc, mitralieri sau simpli infanterişti - într-o tăcere solemnă şi înverşunată. Singurul sunet ce venea din rândurile lor era zăngănim!

armelor şi pasul lor măsurat.”

Nimic nu mai rămăsese din oraşul de dinainte de apariţia bombardierelor lui Richthofen în acea după-amiază de august.

Stalingradul era acum ceva mai mult decât un schelet sfărâmat şi 3TS. Singurul jalon rămas în picioare era fântâna cu statuile unor fetiţe şi băieţei ce dansau în jurul ei. Părea un miracol tulburător după ce atâtea mii de copii pieriseră în ruinele ce se întâlneau la tot Pasul.

„Opriţi dansul! Stalingradul a căzut"

 

Pe 2 februarie, la amiază, un avion de cercetare Luftwaffe se rotea deasupra oraşului. Radiograma pilotului a fost transmisă imediat feldmareşalului Milch: “Nu mai sunt semne de lupte în Stalingrad.”

După prima întrevedere a lui Voronin şi Rokossovski cu Paulus, căpitanul Diatlenko a revenit pentru a-i interoga pe ceilalţi generali capturaţi. Contrar aşteptărilor sale, aceştia au reacţionat în moduri total diferite. Generalul Schlomer, care preluase de la Hube comanda Corpului 14 tancuri, a sosit şchiopătând, sprijinindu-se pe un băţ şi purtând un veston vătuit rusesc. L-a cucerit pe cel care îl interoga cu farmecul său natural şi cu remarcile despre “caporalul lipsit de educaţie în materie de probleme militare” şi despre “carieriştii netalentaţi din anturajul lui”. Generalul Walther von Seydlitz, pe de altă parte, despre care NKVD-ul “avea să descopere mai târziu că a fost cel mai energic apărător al nesupunerii faţă de Führer în timpul încercuirii”, s-a comportat “într-un mod foarte rezervat”.

Pentru Stalin, 91 000 de prizonieri, inclusiv douăzeci şi doi de generali germani, reprezentau trofee mai valoroase decât drapelele şi tunurile. Paulus, tot în stare de şoc, a refuzat la început să apară în faţa ziariştilor aduşi de la Moscova. “Avem propriile noastre reguli”, i-a spus colonelul lakimovici de la Statul-Major al Frontului Don. Locotenentul Beziminski traducea. “Trebuie să faceţi ceea ce vi se spune.” Până la urmă s-a ajuns la un compromis. Paulus nu trebuia să răspundă întrebărilor ziariştilor, dar trebuia să se lase fotografiat pentru a dovedi că nu s-a sinucis.

Corespondenţii străini au fost destul de surprinşi de felul în care arătau generalii germani. “Păreau sănătoşi şi în nici