un caz subnutriţi”, scria Alexander Werth. “Evident, în toată perioada de agonie a Stalingradului, atunci când soldaţii lor mureau de foame, generalii continuau să-şi primească mesele aproape regulat.

Singurul care arăta prost era Paulus. Era palid şi părea bolnav şi avea un tic nervos la obrazul stâng.”

Generalii nu au răspuns la întrebările care li s-au pus. “Parcă eram la grădina zoologică”, scria Werth, “unde unele animale se arătau interesate de vizitatori, iar altele stăteau bosumflate.” Generalul Deboi dorea evident să placă şi le-a spus imediat jurnaliştilor străini - “ca şi cum ar fi vrut să ne ceară să nu ne temem” - că era austriac.

Generalul Schlomer a fost cel mai relaxat. S-a întors către unul din cei care îl luaseră prizonier şi, bătându-l pe ofiţer pe umerii laţi (acesta tocmai fusese reîncadrat de Stalin), a exclamat cu o privire comică de surprindere: “Ce - eşti nou?” Generalul von Arnim, pe de altă parte, era preocupat în special de soarta bagajului său şi a spus în consecinţă ce credea despre ostaşii Armatei Roşii. “Ofiţerii se poartă foarte corect”, a zis el, dar pe ostaşi i-a descris drept nişte “hoţi neruşinaţi!”

Tensiunea capturării a determinat un comportament nedemn în cele două case ţărăneşti de la Zavarikino. Adam l-a provocat într-o dimineaţă în mod deliberat pe locotenentul Bogomolov cu salutul nazist şi “Heil Hitler”. Dar ofiţerul cel mai puţin agreat de ruşi era Schmidt. Bogomolov l-a obligat să-i ceară scuze unei femei care-i servea în sala de mese a ofiţerilor şi pe care o făcuse să plângă.

Câteva zile mai târziu, a izbucnit un scandal peste drum în izba în care locuiau ceilalţi generali. Locotenentul Spektor din grupul de gardă nr. 2 i-a telefonat lui Bogomolov, rugându-l să vină de urgenţă. Se iscase o bătaie. “Când am deschis uşa”, scria Bogomolov, am văzut că un general german îl ţinea de încheietura mâinii pe un general român. Când germanul în-a văzut, i-a dat drumul, şi atunci

românul l-a pocnit în gură. S-a dovedit că cearta izbucnise în legătură cu cuţitul, furculiţa şi lingura românului, pe care acesta susţinea că germanul încercase să i le ia.” Bogomolov, nevenindu-i să creadă şi plin de dispreţ, l-a avertizat sarcastic pe locotenentul Spektor “că dacă mai permitea să continue un astfel de comportament, i se va confisca şi lui lingura”.

Rivalităţile şi antipatiile dintre generali au ieşit şi ele la suprafaţă. Heitz şi Seydlitz se detestau reciproc şi mai mult după ce ultimul le permisese comandanţilor de divizie să decidă singuri în legătură cu capitularea. Heitz, care le ordonase soldaţilor să lupte “până la ultimul cartuş”, s-a predat şi a acceptat apoi invitaţia generalului Şumilov la masa de seară la Cartierul General al Armatei 64.

A rămas acolo şi peste noapte. Când în sfârşit s-a reîntors la Zavarikino lângă ceilalţi generali capturaţi, s-a iscat un scandal pentru că a sosit cu câteva geamantane, pregătit pentru a pleca la închisoare, întrebat cum rămâne cu ordinul său de a se lupta până la sfârşit, a răspuns că, dacă era după el, s-ar fi sinucis, dar şeful său de stat-major l-a împiedicat.

Pentru Wehrmacht, venise momentul să contabilizeze costul Bătăliei de la Stalingrad. Personalul feldmareşalului Milch a estimat că pierduseră 488 de avioane de transport şi l 000 de membri ai echipajelor în timpul podului aerian. Divizia 9 artilerie antiaeriană a fost distrusă, împreună cu personalul de la sol, ca să nu mai vorbim de pierderile suferite în timpul campaniei de Flota 4 aeriană în materie de bombardiere, avioane de vânătoare şi avioane Stuka.

Pierderile armatei nu sunt încă cunoscute cu exactitate, dar nu există nici un dubiu că Bătălia de la Stalingrad a fost cea mai catastrofală înfrângere din istoria Germaniei de până atunci. Armata 6 şi Armata 4 tancuri au fost efectiv distruse. Doar în încercuire au murit circa 60 000 de oameni de la începerea Operaţiunii Uranus şi aproximativ 130 000 au fost capturaţi. (Confuzia din statistici pare să fie provocată mai ales de numărul mare de ruşi în uniforme germane.) Aceste cifre nu ţin seama de pierderile din interiorul şi din împrejurimile Stalingradului între lunile august şi noiembrie, de distrugerea a patru armate aliate, de respingerea tentativei de salvare a lui Manstein şi de pierderile provocate de Operaţiunea Micul Saturn, în total, Axa trebuie să fi pierdut peste o jumătate de milion de oameni.

A prezenta o asemenea catastrofă poporului german era o grea încercare pe care Goebbels a gestionat-o cu o energie frenetică, folosind întregul său talent de a deforma în mod neruşinat adevărul.

Regimul nu a recunoscut că Armata 6 este încercuită până pe 16 ianuarie, când s-a spus că “trupele noastre, care de câteva săptămâni luptă eroic peste tot împotriva atacurilor inamice”. Acum, tactica s-a schimbat, pretinzându-se că nu existau supravieţuitori.

Goebbels a mobilizat posturile radio şi presa să unească ţara într-o durere marţială. A dat un puhoi de instrucţiuni ziarelor despre modul în care trebuie să prezinte tragedia. Nu trebuiau să uite că fiecare cuvânt despre această luptă dramatică va fi consemnat de istorie. Presa trebuia să se refere numai la “bolşevici”, şi nu la ruşi.

“întreaga propagandă germană trebuie să facă un mit din eroismul de la Stalingrad, care trebuie să devină unul din bunurile cele mai preţioase din istoria germană.” Comunicatul Wehrmacht-ului, în mod special, trebuia redactat astfel încât “să impresioneze inimile sute de ani de aici înainte”. Trebuia să fie la nivelul mesajului lui Cezar către trupele sale, al apelului adresat de Frederic cel Mare generalilor săi înainte de bătălia de la Leuthen şi al chemării lui Napoleon către garda sa imperială.

Comunicatul a fost difuzat ca un anunţ special la radio la douăzeci şi patru de ore după capitularea lui Strecker. “De la Statul-Major al Führer-ului, 3 februarie 1943. Comandamentul Suprem al Wehrmacht-ului anunţă că Bătălia de la Stalingrad a luat sfârşit.

Credincioasă jurământului ei de credinţă, Armata 6, sub conducerea exemplară a feldmareşalului Paulus, a fost nimicită de copleşitoarea superioritate numerică a inamicului [...]. Sacrificiul Armatei 6 nu a fost în zadar. Ca un bastion al misiunii noastre istorice europene, a rezistat împotriva atacului a şase armate sovietice [...]. Au murit Pentru