Minciunile regimului s-au dovedit contraproductive, mai ales ideea că muriseră toţi membrii Armatei 6. Nu s-a făcut nici o referire în anunţuri la cei 91 000 de prizonieri anunţaţi deja de guvernul sovietic, o ştire care fusese rapid difuzată în întreaga lume.

Inevitabil, mult mai mulţi ascultau acum posturile de radio străine.

S-au decretat trei zile de doliu naţional, timp în care locurile de distracţie au fost închise şi toate posturile de radio au difuzat muzică solemnă, deşi ziarelor li s-a interzis să tipărească benzile marginale negre şi drapelele nu au fost arborate în berna.

Serviciul de Securitate SS nu a subestimat efectul asupra moralului civililor. Acesta ştia că scrisorile venite din încercuire, care descriau mizeria şi ororile trăite de soldaţi, contraziceau fundamental felul eroic în care regimul prezentase dezastrul. “Scrisorile de adio ale combatanţilor de la Stalingrad”, se scria într-un raport, “au răspândit o mare durere în suflete, nu numai în ale rudelor, ci şi în cercurile mai largi ale populaţiei, mai ales datorită faptului că aceste scrisori s-au transmis cu rapiditate din mână în mână.

Descrierea suferinţelor din ultimele săptămâni de luptă obsedează rudele şi ziua, şi noaptea.” Goebbels prevăzuse această reacţie cu mult înainte şi ordonase să fie interceptate cărţile poştale trimise de prizonieri. El a consemnat, în jurnalul său, pe 17 decembrie: “în viitor, cărţile poştale către rude nu vor mai fi predate, deoarece oferă o uşă de acces în Germania propagandei bolşevice.”

Eforturile sovietice s-au dovedit prea puternice pentru a putea fi oprite. Lagărele de prizonieri NKVD puneau la dispoziţie cărţi poştale, dar întrucât autorităţile germane nu permiteau intrarea lor în ţară, conţinutul lor era tipărit cu caractere mici, mai multe pe o pagină, pentru ca apoi să fie aruncate deasupra liniilor germane ca manifeste propagandistice. Soldaţii germani le luau, deşi riscau pedepse severe, şi trimiteau scrisori anonime la adresele de pe listă, anunţând astfel familiile că rudele lor erau în viaţă. Semnau “un compatriot” sau doar “xxx”. Uneori, spre groaza autorităţilor naziste, familiile care primeau câte un exemplar al manifestului sovietic contactau la rândul lor alte familii aflate în aceeaşi situaţie.

Paulus pare să fi intuit înainte de capitulare că regimul ar putea încerca să transforme dezastrul de la Stalingrad într-o nouă versiune a mitului loviturii pe la spate. (Nu se ştie dacă acest lucru a influenţat decizia sa de a refuza termenii capitulării pe 9 ianuarie.) De data aceasta, totuşi, ţapii ispăşitori pentru înfrângere nu aveau să fie comuniştii şi evreii ca în 1918, ci statul-major şi aristocraţia, două categorii strâns legate între ele în conştiinţa populară. Cei ce aveau să intre în vizor de data aceasta au avut o bănuială în legătură cu furtuna ce îi aştepta.

Otto von Bismarck, ambasadorul Germaniei la Roma, a plecat pe furiş împreună cu familia în vacanţă la sfârşitul lunii ianuarie pentru a evita sărbătorirea oficială a celei de a zecea aniversări a regimului nazist. Ca şi majoritatea diplomaţilor germani aflaţi departe de Berlin, acesta nu ştia prea multe despre adevăratele orori ale dezastrului de la Stalingrad. În seara zilei de 31 ianuarie, se aflau la Hotelul Palace din St-Moritz, când i s-a făcut legătura telefonică cu ambasadorul german de la Berna. “Opriţi dansul!” i-a anunţat ambasadorul. “Stalingradul a căzut.” Amândoi ştiau că St-Moritz devenise staţiunea preferată a ofiţerilor superiori SS. Nu mai trebuia spus nimic.

Lozinca de partid a Ministerului Propagandei cu privire la lupta umăr la umăr a generalilor şi infanteriştilor avea să se schimbe curând. Pe 18 februarie, Goebbels a organizat un miting la Berlin Sportpalast, cu tema: “Războiul total - Războiul cel mai scurt”. Pe un banner uriaş fusese scrisă marea chemare de la 1812: “Strigătul nostru de luptă să fie: Popor, ridică-te şi să se dezlănţuie furtuna!”

Contextele istorice foarte diferite au făcut ca această lozincă să fie socotită total nepotrivită de majoritatea celor prezenţi, cu excepţia celui mai angajat sprijinitor al regimului.

“Vreţi război total?”, urla Goebbels de pe podium. Cei prezenţi au răspuns zgomotos. “Sunteţi hotărâţi să-l urmaţi pe Führer şi să luptaţi pentru victorie cu orice preţ?” Credincioşii partidului au urlat din nou.

În săptămânile care au urmat căderii Stalingradului, Goebbels a stabilit ordinea de zi. A cerut să se pună capăt jumătăţilor de măsură,

să se facă o mobilizare de masă, deşi simbolismul era mai important în acea avalanşă de măsuri. Armătura de cupru de deasupra Porţii Brandenburg a fost scoasă pentru a fi folosită în industria de război.

Evenimentele sportive profesioniste au fost interzise, magazinele de lux, inclusiv cele de bijuterii, au fost închise. Toate revistele de modă au fost obligate să-şi înceteze apariţia. Goebbels a organizat chiar o campanie împotriva modei, pretinzând că femeile nu aveau de ce să se îmbrace frumos deoarece le vor plăcea “soldaţilor victorioşi la întoarcerea acasă şi dacă vor apărea cu hainele peticite”. Se răspândise zvonul că se va interzice femeilor să-şi facă permanent.

Hitler, care credea cu înfocare că era de datoria unei femei să fie decorativă, s-a opus acestei măsuri şi Goebbels a fost nevoit să anunţe că “nu este nevoie ca o femeie să se urâţească”. Trocul, primul semn al unei economii de asediu, s-a răspândit cu rapiditate.

Periile de frecat, de pildă, se schimbau pe bilete la un concert Furtwängler. Cluburile de noapte şi restaurantele de lux, precum Horcher şi Quartier Latin, Neva Grill, Peltzers Atelier şi Tuskulum din Kurfurstendamm, au fost închise. Când s-au redeschis, clienţii erau încurajaţi să se limiteze la Feldküchengerichte - “specialităţi de bucătărie de campanie” - ca un act de solidaritate cu soldaţii din Rusia, mai mult ca sigur o idee inspirată de postul interzis al lui Zeitzler. Göring, totuşi, a aranjat ca restaurantul său favorit, Horcher, să fie redeschis ca un club al ofiţerilor pentru Luftwaffe.

Mesajul nevoalat că aristocraţii generali corupţi au trădat idealul nazist a fost transmis pe numeroase căi. La scurt timp după aceea, tuturor membrilor familiilor regale germane ce serveau în forţele armate li s-a cerut să demisioneze. A fost interzis chiar şi călăritul în Tiergarten.

Pe pereţi apăreau din ce în ce mai multe lozinci naziste, dar berlinezii mai cinici preferau inscripţiile cu graffitti: “Bucuraţi-vă de război, pacea