va fi mult mai rea”. “Rezistaţi” a devenit cuvântul folosit şi răsfolosit de propagandă, începea să apară o teamă în privinţa viitorului, mai ales în legătură cu hotărârea Rusiei de a se răzbuna necruţător. Un hangiu din Pădurea Neagră, venit în permisie de pe Frontul de Est, i-a spus lui Christabel Bielenberg: “Dacă ni se plăteşte cu un sfert din ceea ce am făcut noi în Rusia şi în Polonia, doamnă doctor, vom suferi şi vom merita să suferim.”

Germanii care nu-i admirau pe nazişti recunoşteau cu ochii închişi paradoxul grotesc. Invadarea Uniunii Sovietice îi făcuse pe ruşi să apere stalinismul. Acum, primejdia înfrângerii îi forţa pe germani să apere regimul nazist şi eşecul lui înspăimântător. Diferenţa era că ruşii avuseseră un teritoriu imens în care să se retragă, în timp ce Germania se confrunta cu un război pe două fronturi, cu bombardamente masive şi cu o blocadă. Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, Roosevelt şi Churchill anunţaseră la Casablanca intenţia de a continua lupta până la capitularea necondiţionată a Axei.

Această declaraţie a sporit foarte mult puterea lui Goebbels.

Opoziţia, din varii motive ce se întindeau de la lipsă de hotărâre şi neînţelegere până la ghinion, nu a reuşit să acţioneze la timp. Era mult prea târziu să fie convinşi Aliaţii că exista o alternativă democratică la regimul nazist, mai ales că generalii, temându-se de înfrângere, se opuneau unei lovituri de palat. Membrii opoziţiei, deşi conştienţi de acest lucru, mai sperau că Stalingradul va oferi cel puţin motivul declanşării revoltei, dar nici un comandant de grup de armate nu era pregătit să acţioneze. Ofiţerii, de un rang inferior, dar mai hotărâţi, erau gata să-şi asume riscuri enorme şi, dacă era necesar, să-şi dea şi viaţa în această încercare, dar Hitler, care părea dotat cu un simţ al primejdiei aproape sălbatic, era prea bine păzit şi îşi schimba mereu planurile în ultimul moment.

Singurul semn clar de nemulţumire după prăbuşirea Stalingradului a venit din partea unui mic grup de studenţi din München, cunoscut sub numele de “Trandafirul alb”. Ideile lor s-au răspândit şi în rândurile altor studenţi din Hamburg, Berlin, Stuttgart şi Viena. Pe 18 februarie, după o campanie de manifeste şi lozinci pictate pe ziduri ce chemau la răsturnarea nazismului, Sophie ScholI şi fratele ei Hans au fost arestaţi după ce răspândiseră anunţuri şi manifeste la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. Torturaţi de Gestapo, apoi condamnaţi la moarte de Freisler într-o şedinţă specială a Tribunalului Poporului din München, cei doi au fost decapitaţi. Alţi membri ai cercului lor, printre care şi profesorul de filozofie Kurt Huber, au avut aceeaşi soartă.

Curând după capitularea finală de la Stalingrad, Hitler s-a întâlnit cu feldmareşalul von Manstein, primul ofiţer superior din afara cercului său de apropiaţi. Manstein a prezentat măsurile pe care fusese obligat să le ia pentru a evita prăbuşirea totală în sudul Rusiei.

Hitler voia să-i dea ordin să nu se retragă mai mult, dar Manstein ştia că, date fiind împrejurările, avea posibilitatea să stabilească termenii, în timpul discuţiei, Hitler a spus că doar el era răspunzător pentru Stalingrad, pentru ca apoi să eludeze brusc această confesiune, adăugând că putea să-l învinovăţească într-o oarecare măsură şi pe Göring, dar, întrucât îl desemnase pe mareşalul Reich-ului drept succesorul său, nu putea să-l facă răspunzător pentru Stalingrad. Nu s-a făcut nici o menţiune despre strategia sa confuză şi despre încercările sale de a controla toate operaţiunile. Cele mai multe acuze i le-a rezervat lui Paulus. la spus lui Goebbels că după război îi va aduce pe Paulus şi pe generalii acestuia în faţa Curţii Marţiale pentru că nu au dus la îndeplinire ordinul său explicit de a rezista până la ultimul cartuş.

Contrar obiceiului său, Hitler nu mai perora decât arareori la masă. Prefera acum să mănânce singur. Guderian l-a găsit mult schimbat: “Mâna stângă îi tremura, era încovoiat, avea privirea fixă, ochii ieşiţi din orbite, şi fără strălucirea de altădată, iar obrajii erau plini de pete roşii.” Dar atunci când Hitler s-a întâlnit cu Milch, nu a manifestat nici un regret pentru uriaşele pierderi de vieţi omeneşti.

Nu se gândea decât cum să facă să ridice din nou miza, aruncând în joc şi mai multe vieţi. “Vom sfârşi războiul anul acesta”, i-a spus el. “In consecinţă, am hotărât să fac o mobilizare gigantică a întregii forţe populare germane.”

În Rusia, bucuria nestăpânită determinată de victorie a fost în egală măsură spontană şi orchestrată. Clopotele Kremlinului au anunţat vestea capitulării lui Paulus. La radio se difuza muzică însufleţitoare şi comunicatele ajungeau de-a lungul şi de-a latul frontului prin intermediul tuturor ziarelor. Era preamărită “lecţia severă a istoriei” administrată “aventurierilor din Statul-Major General de către Hannibalii Armatei Roşii în această bătălie modernă de la Cannae.

Stalin era considerat un conducător înţelept şi marele arhitect al victoriei.

În Uniunea Sovietică, moralul era foarte ridicat, în timpul bătăliei, peste tot oamenii se întrebau unii pe alţii ce mai ştiau despre luptele de pe Volga. Când a venit victoria după o astfel de bătălie teribilă, aceiaşi oameni nu conteneau să-şi spună: “Nu poţi opri o armată care a făcut Stalingradul.” Făceau încântaţi glume pe seama inamicului învins.

“Mă întreb cum te simţi să fii un feldmareşal prins într-o pivniţă?” era o remarcă pe buzele tuturor. “După Stalingrad, nici un soldat nu mai avea nici urină de dubiu în privinţa rezultatului războiului”, spunea un ofiţer rănit acolo. Diviziile de la Stalingrad au fost redistribuite la celelalte armate şi fronturi pentru a le ridica şi mai mult moralul.

Stalin a fost curând după aceea numit mareşal al Uniunii Sovietice de prezidiul Sovietului Suprem al URSS. Napoleon se încoronase singur. .. Istoria războiului a fost dintr-o dată remodelată. Dezastrele din 1941 au fost făcute să pară etape ale unui plan viclean conceput de Stalin. Fotografia şi numele lui Stalin nu apăruseră în presă în perioadele proaste, dar acum “marele căpitan al poporului sovietic”, “organizatorul genial al victoriilor noastre” era din nou în prim-plan. Toate dezastrele şi relele erau atribuite altora, cam tot aşa cum curtenii erau învinovăţiţi pe vremea ţarilor. Ilia Ehrenburg, cu un cinism uluitor, afirma că poporul “are nevoie să