creadă”. Chiar şi prizonierii din Gulag îi scriau marelui tătuc al poporului, convinşi că va interveni pentru a corecta o teribilă eroare judiciară, de neconceput în comunism. Nici un lider nu a avut un paratrăsnet atât de eficient ca Beria.

Generalii Armatei Roşii erau răsplătiţi în mod bătător la ochi. Recenta desfiinţare a dublei comenzi cu comisarii a fost încununată cu reînfiinţarea rangului şi distincţiei de “ofiţer”. S-a renunţat la eufemismul de “comandant”. Aşa cum observa amuzat generalul Schlomer, epoleţii - simbol al privilegiului pe care gloatele bolşevice din 1917 le

ţintuiau pe trupurile linşate ale purtătorilor lor ţarişti - au fost reinstituiţi. (S-au comandat în secret şi trese aurii din Marea Britanic, spre uimirea şi dezaprobarea oficialităţilor.) Un ostaş dintr-o divizie de gardă a aflat despre epoleţi de la un lustragiu într-o gară: “Au reînfiinţat epoleţii aurii”, i-a spus lustragiul furios de parcă nu-i venea să creadă. “Ca în Armata Albă.” Camarazii săi au fost şi ei uimiţi când le-a povestit la reîntoarcerea în tren: “De ce în Armata Roşie?” au întrebat ei. Astfel de bombăneli erau ignorate. Noile decoraţii pentru marele război patriotic - Ordinele Suvorov şi Kutuzov - au fost şi ele acordate comandanţilor superiori din această campanie.

Cu toate acestea, cel mai mare succes propagandistic s-a răspândit foarte departe, peste hotarele sovietice. Povestea sacrificiului Armatei Roşii a avut un efect puternic în întreaga lume, mai ales în Europa ocupată. Efectul ei asupra mişcărilor de rezistenţă de pretutindeni şi, ca atare, influenţa ei asupra politicii din Europa postbelică au fost considerabile. Triumful Armatei Roşii a ridicat valoarea statutului de membru de partid şi a atras gloate întregi de tovarăşi de drum. Până şi conservatorii nu s-au putut abţine să nu elogieze eroismul Armatei Roşii, în Marea Britanic, regele George al Vl-lea a comandat o Sabie a Stalingradului pentru a fi oferită oraşului.

Moralul civililor şi al soldaţilor în egală măsură a fost încurajat de jurnalele de actualităţi care ridicau în slăvi victoria, în care apăreau imagini tremurate ale lui Paulus şi ale coloanelor nesfârşite de prizonieri de război ce şerpuiau în peisajul înzăpezit. Toată lumea ştia că ruşii duseseră greul atacului german şi că Frontul de Est făcuse Wehrmacht-ul să sângereze de moarte, mult mai sigur decât orice alt teatru de război apusean. Armata Roşie va merge înainte, aşa cum uriaşe un ofiţer la prizonierii de război, până când Berlinul va arăta la fel ca Stalingradul în ruine.

Oraşul morţii

 

Liniştea care s-a aşternut pe 2 februarie peste oraşul în ruină li s-a părut sinistră celor ce se obişnuiseră cu distrugerea ca o stare firească. Grossman a descris grămezile de moloz şi craterele de bombe, atât de adânci, încât razele piezişe ale soarelui de iarnă nu ajungeau niciodată pe fundul lor, şi “şinele de cale ferată, pe care zăceau vagoane-cisternă răsturnate, ca nişte cai morţi”.

Vreo 3 500 de civili, organizaţi în echipe au fost puşi să îngroape morţii. Ei stivuiau cadavrele îngheţate ale soldaţilor germani ca pe nişte lemne la marginea drumului şi, deşi aveau câteva căruţe trase de cămile, majoritatea au fost transportate cu sănii improvizate şi cu roabe. Germanii morţi erau duşi în buncăre sau aruncaţi în uriaşele şanţuri săpate cu o vară în urmă. Mai târziu, l 200 de prizonieri germani au primit aceeaşi misiune, folosind însă căruţe trase de oameni şi nu de cai. “Aproape toţi membrii acestor echipe de muncă”, relata un prizonier de război, “aveau să moară curând de tifos”. Alţii “câte o duzină pe zi”, potrivit unui ofiţer NKVD din lagărul de la Beketovka - erau împuşcaţi de escortele lor, în drum spre locul de muncă.

Mărturiile sinistre ale luptelor nu au dispărut curând. După ce Volga s-a dezgheţat la venirea primăverii, pe malul fluviului s-au găsit gheme coagulate de piele înnegrită. Când s-a oprit la Stalingrad în drumul său către nord, la Moscova, în decembrie 1944, generalul De Gaulle a fost neplăcut impresionat să vadă că încă se mai găseau cadavre, descoperiri macabre ce aveau să se mai facă mult timp după aceea. Aproape în toate şantierele de construcţii din oraş se descopereau rămăşiţe umane de pe vremea bătăliei.

Mai uluitoare decât numărul de morţi a fost însă capacitatea de supravieţuire umană. Comitetul de Partid Stalingrad a ţinut şedinţe în toate raioanele “eliberate de sub ocupaţia fascistă”, şi a făcut rapid un recensământ. S-a descoperit cu această ocazie că cel puţin 9 796 de civili supravieţuiseră luptelor, printre ruinele oraşului.

Printre aceştia s-au numărat şi 994 de copii, din care doar nouă şi-au mai găsit părinţii. Aceşti copii, în uriaşa lor majoritate, au fost trimişi în orfelinate de stat sau au fost puşi să cureţe oraşul. Raportul nu menţionează nimic despre starea lor fizică sau mentală, descrisă însă de o asistentă socială americană, care venise imediat după încheierea luptelor pentru a distribui îmbrăcăminte. “Cei mai mulţi copii”, scria ea, “au trăit sub pământ timp de patru sau cinci luni de iarnă. Sunt umflaţi de foame. Se ghemuiesc în colţuri, speriaţi, temându-se să vorbească, să se uite în ochii oamenilor.”

Comitetul de Partid Stalingrad avea însă alte priorităţi.

“Autorităţile sovietice au fost imediat reinstalate în toate raioanele oraşului”, raporta acesta la Moscova. Pe 4 februarie, comisarii Armatei Roşii au organizat un miting politic la care a participat “întreg oraşul”, atât supravieţuitorii civili, cât şi ostaşii. Această adunare, cu discursurile lungi întru slăvirea tovarăşului Stalin şi a conducerii de către el a Armatei Roşii, era versiunea partinică a unui Te Deum.

Autorităţile nu le-au permis iniţial să se întoarcă la casele lor civililor care fugiseră pe malul de est, deoarece era necesară mai întâi o curăţare a oraşului de proiectilele neexplodate. Echipe de dragare urmau să pregătească o schemă de bază a “a culoarelor speciale de trecere”. Mulţi însă au reuşit să se strecoare, fără permisiune, peste Volga îngheţată. Au apărut mesaje scrise cu creta pe calcanele caselor în ruină, mărturii ale numărului de familii despărţite din cauza luptelor: “Mamă, suntem toţi bine. Caută-ne în Beketovka Klava.” Mulţi însă nu au aflat decât după sfârşitul războiului care dintre rudele lor mai erau în viaţă şi care muriseră.

Un contingent mare de