prizonieri germani, dintre care mulţi erau prea slăbiţi ca să se ţină pe picioare, au fost aduşi cu forţa să participe la mitingul politic organizat în centrul Stalingradului şi să asculte lungile discursuri perorate de trei dintre comuniştii germani de frunte: Walther Ulbricht, Erich Weinert şi Wilhelm Pieck.

Starea majorităţii prizonierilor în momentul capitulării era atât de jalnică, încât în săptămânile şi lunile următoare era previzibilă o rată ridicată a deceselor. Este imposibil de calculat în ce măsură aceasta a fost exacerbată de tratamentul aspru, brutalităţile întâmplătoare şi, mai presus de orice, de deficienţele logistice. Aproape jumătate din cei 91 000 de prizonieri luaţi la sfârşitul bătăliei au murit până la sosirea primăverii. Armata Roşie a recunoscut în rapoartele ulterioare că nu se ţinuse seama de ordinele cu privire la grija faţă de prizonieri şi este imposibil să se spună câţi germani au fost împuşcaţi fără ezitare în timpul sau imediat după capitulare, adesea din răzbunare pentru moartea rudelor sau a camarazilor.

Rata deceselor în aşa-zisele spitale era înfricoşătoare. Sistemul de tuneluri din Defileul Ţariţei, devenit “Spitalul nr. 1 pentru Prizonieri de Război”, a rămas cel mai mare şi cel mai înfiorător dintre toate doar pentru că nu existau clădiri disponibile care să ofere protecţie împotriva frigului. Pe pereţi şiroia apa, aerul era mai mult decât rău mirositor - o reciclare respingătoare a respiraţiei umane, cu un conţinut de oxigen atât de redus, încât puţinele lămpi cu petrol improvizate din cutii de conserve pâlpâiau şi se stingeau mereu, lăsând tunelurile în beznă. Galeriile nu erau mai largi decât atât cât să încapă răniţii ce zăceau unul lângă altul pe pământul bătut şi umed, aşa că era greu ca pe întuneric să nu calci pe picioarele lor degerate, provocând urlete răguşite de durere. Multe dintre aceste victime au murit din cauza cangrenelor, întrucât chirurgii nu făceau faţă numărului de pacienţi ce trebuiau să fie operaţi. Dacă ar ti supravieţuit amputării în starea lor de slăbiciune şi fără anestezie este altă problemă., . ...

Situaţia majorităţii celor 4 000 de pacienţi era de-a dreptul jalnică, iar medicii erau neputincioşi în faţa fungilor care proliferau pe carnea în putrefacţie. Nu mai aveau bandaje şi nici medicamente.

Ulceraţiile şi rănile deschise erau porţi sigure de intrare pentru tetanos din cauza murdăriei din jur. Grupurile sanitare, de fapt o găleată pentru zeci de oameni suferinzi de dizenterie, erau cumplite, iar noaptea nu aveau lumină. Mulţi răniţi erau prea slăbiţi pentru a se ridica şi nu erau suficienţi sanitari care să răspundă cererilor neîntrerupte de ajutor. Sanitarii, slăbiţi din cauza subnutriţiei şi având şi ei febră, erau nevoiţi să care apa poluată din ravenă.

Medicii nu aveau nici măcar o listă cu numele pacienţilor. De fişe medicale nici nu putea fi vorba. Trupele ruseşti din eşalonul al doilea şi membrii echipajelor de pe ambulanţe furaseră echipamentul medical şi medicamentele, inclusiv analgezicele. Preotul protestant al Diviziei 297 a fost împuşcat în ceafă de un maior sovietic când s-a aplecat să ajute un rănit.

Ofiţerii ruşi din serviciul medical au fost îngroziţi de condiţiile existente. Unora li se făcea milă. Comandantul rus şi-a împărţit ţigările cu medicii germani, iar alţi membri ai personalului sovietic dădeau pâine în schimbul ceasurilor care le mai rămăseseră prizonierilor. Dibold, medic în Divizia 44 infanterie, a relatat cum o femeie, chirurg militar, voioasă şi cu o faţă sănătoasă îmbujorată moştenită de la strămoşii ei ţărani, a venit să facă rost de ceasuri; un tânăr austriac dintr-o familie săracă a scos un ceas de buzunar din argint. I-a întins această amintire de familie, care i se dăduse neîndoielnic când plecase la război, şi în schimbul lui a primit o jumătate de pâine. A împărţit-o cu ceilalţi, păstrându-şi bucata cea mai mică.

Mizeria a scos la suprafaţă şi lepădăturile. Unii exploatau neajutorarea foştilor lor camarazi cu o lipsă de ruşine de neconceput altădată. Hoţii furau de la morţi şi de la pacienţii cei mai slăbiţi.

Dacă vreunuia îi rămăsese un ceas, o verighetă sau alt lucru de valoare, îi era curând smuls pe întuneric. Dar natura are forma ei de justiţie poetică. Hoţii care îi prădaseră pe bolnavi deveneau ei înşişi victime ale tifosului de la păduchii cu care se alegeau de pe pradă.

Asupra unui interpret, josnic prin ocupaţiile sale, a-fost găsită o pungă mare cu inele de aur când a murit.

La început, autorităţile sovietice nu au asigurat nici un fel de raţii prizonierilor. Dosarele NKVD şi cele ale Armatei Roşii arată acum că, deşi se ştia că era iminentă capitularea, nu s-au făcut efectiv nici un fel de pregătiri pentru a păzi, ca să nu mai spunem a hrăni, prizonierii. Comunistul german Erich Weinart pretindea că zăpada abundentă împiedicase transportul proviziilor, dar nu a reuşit să fie convingător. Adevărata problemă era o combinaţie de indiferenţă brutală şi incompetenţă birocratică şi, mai presus de orice, o lipsă de coordonare între armată şi NKVD.

În plus, autorităţile sovietice ezitau să hrănească prizonierii germani într-o perioadă în care Uniunea Sovietică se confrunta cu o lipsă acută de alimente. Mulţi ostaşi ai Armatei Roşii erau subnutriţi, ca să nu mai vorbim de civili, aşa că ideea de a da orice bucăţică de mâncare invadatorilor, care îi prădaseră, părea aproape perversă. Raţiile au început în cele din urmă să sosească, după trei sau patru zile, pentru nişte oameni care nu mâncaseră practic nimic de aproape două săptămâni. Chiar şi pentru bolnavi, aceste raţii însemnau ceva mai mult decât o pâine la zece oameni, plus o supă făcută din apă cu câteva seminţe de mei şi peşte sărat. Ar fi fost nerealist să se aştepte la un tratament mai bun, după felul în care tratase Wehrmacht-ul prizonierii, atât militari, cât şi civili, în Uniunea Sovietică.

Medicii nu se temeau de moartea prin inaniţie, ci de epidemia de tifos. Mulţi se aşteptaseră să izbucnească în interiorul încercuirii, atunci când apăruseră primele cazuri, dar nu îndrăzniseră să dea glas temerilor lor ca să nu stârnească panică, în sistemul de tuneluri, au continuat să izoleze bolnavii care contractau boli infecţioase ca difteria sau tifosul. Au cerut insistent autorităţilor să le pună la dispoziţie