În aceste condiţii, nu este surprinzător numărul foarte mare al deceselor. De fapt, prizonierii nu prea aveau de ce să se lupte pentru viaţă. Perspectiva de a-şi revedea familiile era foarte îndepărtată.

Germania era atât de departe, încât părea să fie o altă lume, o lume care acum părea să fie mai curând de domeniul fanteziei. Moartea promitea o mântuire de suferinţă şi, cu cât se apropia sfârşitul, secătuiţi de durere şi de putere, nu le mai rămăsese decât un sentiment de imponderabilitate. Cele mai mari şanse de supravieţuire păreau să le aibă cei ce continuau să lupte fie din credinţă religioasă, fie dintr-un refuz încăpăţânat de a muri într-o astfel de mizerie sau din hotărârea de a trăi de dragul familiei.

Voinţa de a trăi a avut un rol important pentru cei trimişi în lagărele de prizonieri. Cei descrişi de Weinert ca “fantome în zdrenţe, şchiopătând sau târşindu-şi picioarele” nu vedeau decât spatele celui din faţa lor. După ce efortul marşului le încălzea trupul, păduchii deveneau mai activi. Unii civili le trăgeau pătura de pe spate, alţii îi scuipau în faţă sau chiar aruncau cu pietre în ei. Cel mai bine era să fii aproape de fruntea coloanei şi, cel mai sigur, să fii aproape de una din escorte. Unii ostaşi pe lângă care treceau se distrau, în pofida ordinelor Armatei Roşii, trăgând la nimereală în coloana de prizonieri, tot aşa cum soldaţii germani trăseseră în coloanele de prizonieri ruşi în 1941.

Cei mai norocoşi erau trimişi direct la unul de lagărele de adunare din zonă, distanţa pe care trebuiau s-o parcurgă până acolo variind însă foarte mult. Cei din punga de nord, de pildă, erau duşi în marş peste douăzeci de kilometri la Dubovka, la nord de Stalingrad. Făceau două zile până acolo. In timpul nopţii, erau mânaţi şi strânşi ca o turmă de oi în rămăşiţele fără acoperiş ale unor clădiri - distruse de Luftwaffe, nu uitau să le reamintească gărzile lor.

Mii de prizonieri au fost conduşi în ceea ce pot fi numite marşurile morţii. Cel mai rău dintre ele, fără mâncare sau apă, la temperaturi între douăzeci şi cinci şi treizeci de grade sub zero, urma o rută şerpuită din ravena Ţariţei, trecând prin Gumrak şi Gorodişce, ajungând în a cincea zi la Beketovka. Din când în când, prizonierii auzeau împuşcături în aerul îngheţat, şi o altă victimă se prăbuşea în zăpadă, nemaiputând să meargă mai departe. Setea era o ameninţare tot atât de mare ca şi slăbiciunea cauzată de foame. Cu toate că erau înconjuraţi de zăpadă, au împărtăşit soarta Bătrânului Marinar, cunoscând pericolele care îi pândeau dacă o consumau.

Arareori aveau parte de un adăpost în timpul nopţii, aşa că prizonierii dormeau pe zăpadă unul lângă altul. Când se trezeau, mulţi îşi descopereau camarazii de lângă ei morţi şi îngheţaţi bocnă, în încercarea de a preîntâmpina acest lucru, era desemnat câte unul dintre ei să stea de veghe şi să-i trezească pe ceilalţi din jumătate în jumătate de oră. Toţi trebuiau să se mişte cât puteau de energic pentru a reactiva circulaţia sângelui. Alţii nici nu îndrăzneau să se întindă pe jos. Sperând să doarmă precum caii, stăteau împreună în grup acoperiţi cu o pătură pentru a păstra căldura provenită de la respiraţiile lor.

Dimineaţa nu aducea vreo uşurare, ci doar groaza marşului ce-i aştepta. “Ruşii aveau metode foarte simple”, observa un locotenent care a supravieţuit. “Cei care puteau merge continuau marşul.

Cei care nu puteau merge, fie din cauza rănilor, fie că erau bolnavi, erau împuşcaţi sau lăsaţi fără mâncare.” înţelegând foarte repede această logică brutală, era pregătit să-şi dea puloverul de lână pe nişte lapte şi pâine unei ţărănci la oprirea de noapte, ştiind că altfel s-ar putea prăbuşi din cauza slăbiciunii a doua zi.

“Am pornit cu l 200 de oameni”, relata un soldat din Divizia 305 infanterie, “şi doar o zecime, cam 120, au rămas în viaţă atunci când am ajuns la Beketovka.”

Poarta de acces a lagărului principal de la Beketovka era o altă intrare pe care s-ar fi putut pune inscripţia: “Lăsaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi aici.”

La sosire, gărzile au percheziţionat din nou prizonierii în căutare de obiecte de valoare, apoi i-au pus să aştepte în picioare pentru a fi “înregistraţi”. Prizonierii aveau să descopere curând că aşteptatul în picioare în ger ore în şir, defilarea în grupuri de cinci pentru “parade de numărare” erau penitenţele zilnice, în cele din urmă, după ce NKVD-ul şi-a încheiat procedurile iniţiale, prizonierii au fost conduşi la colibele de lemn, unde au fost înghesuiţi, câte patruzeci-cincizeci de oameni într-o cameră, “ca heringii într-un butoi”, aşa cum a spus un supravieţuitor. Pe 4 februarie, un ofiţer NKVD s-a plâns la Statul-Major al Frontului Don că situaţia era “extrem de critică”. Lagărele de la Beketovka primiseră 50 000 de prizonieri, “inclusiv răniţi şi bolnavi”.

Autorităţile NKVD ale lagărului erau copleşite. Nu aveau nici un mijloc de transport auto şi încercau să se roage de cei de la armată să le dea măcar un camion. Apa a fost în cele din urmă adusă în lagăr în butoaie de fier încărcate în căruţe trase de cămile. Un medic austriac capturat şi-a notat primele impresii: “Nimic de mâncare, nimic de băut. Zăpada murdară şi gheaţa galbenă de urină erau singura posibilitate de potolire a setei de nesuportat... În fiecare dimineaţă, tot mai multe cadavre.” După două zile, ruşii au dat nişte “supă”: un sac de tarate aruncat în apă caldă. Furia provocată de aceste condiţii i-a făcut pe prizonieri să adune pumni întregi de păduchi de pe trupurile lor şi să-i arunce în gardieni. Asemenea proteste au fost urmate de execuţii sumare. Autorităţile sovietice au împărţit prizonierii de război iniţial după criterii naţionale, apoi după criterii politice. Prizonierii români, italieni şi croaţi au avut privilegiul de a lucra în bucătării, unde românii în special şi-au propus să se răzbune pe foştii lor aliaţi. Germanii nu numai că-i făcuseră să ajungă în acest iad, credeau