Germanii au replicat trimiţând escorte pentru a-l păzi pe cel care transporta mâncarea.

“A mai urmat un şoc”, consemna un sergent-major Luftwaffe.

“Camarazii noştri austrieci au încetat brusc de a mai fi germani, îşi spuneau «Austritsy», sperând să obţină un tratament mai bun, aşa cum s-a şi întâmplat de fapt.” Germanii erau amărâţi pentru “că întreaga vină a războiului a fost aruncată în spinarea noastră, cei care am rămas «germani», mai ales de când austriecii, cu o interesantă turnură de logică, i-au învinovăţit pe generalii prusaci şi nu pe austriacul Hitler pentru situaţia grea în care se aflau”.

Lupta pentru supravieţuire era acerbă. “Morţii erau depuşi în fiecare dimineaţă în afara cvartalului de barăci”, scria un ofiţer de tancuri. Aceste cadavre despuiate şi îngheţate erau apoi stivuite de echipele de muncă într-un şir din ce în ce mai lung pe una din părţile lagărului. Un medic a estimat că la Beketovka “muntele de cadavre” era “lung de circa o sută de meri şi înalt de vreo doi metri”.

Mureau cel puţin cincizeci-şaizeci de oameni pe zi, potrivit estimărilor unui subofiţer Luftwaffe. “Ne secaseră lacrimile”, a scris el mai târziu. Un alt prizonier folosit ca interpret de ruşi a reuşit să arunce o privire în “registrul morţilor”. A notat că, până la 21 octombrie 1943, doar la Beketovka au murit 45 200 de oameni. Un raport NKVD confirmă că în toate lagărele de la Stalingrad muriseră 55 228 de prizonieri, până la 15 aprilie, dar nu se ştie câţi au fost capturaţi între Operaţiunea Uranus şi capitularea finală.

“Foamea”, observa dr. Dibold, “a schimbat psihologia şi caracterul, modificare vizibilă în modelele de comportament şi invizibilă la nivelul gândurilor oamenilor.” Soldaţii germani şi cei români au recurs la canibalism pentru a rămâne în viaţă. Felii subţiri de carne tăiate din trupurile cadavrelor se fierbeau şi rezultatul era oferit celorlalţi drept “carne de cămilă”. Cei care o mâncau erau uşor de recunoscut după aceea, deoarece tenul lor căpăta o tentă uşoară de roşu, în locul palorii cenuşii-verzuie a majorităţii. S-au raportat astfel de cazuri şi în alte lagăre din interiorul şi din împrejurimile Stalingradului, chiar şi în lagărul în care se aflau prizonierii capturaţi în timpul Operaţiunii Uranus. O sursă sovietică pretinde că “prizonierii puteau fi obligaţi să înceteze la a mai recurge la această barbarie” doar sub ameninţarea armei. Autorităţile au cerut mai multă mâncare, dar din nou incompetenţa şi corupţia ce domneau în sistem şi-au spus cuvântul. Epuizarea, frigul, bolile şi inaniţia au dezumanizat prizonierii şi în alte moduri. Pentru că mulţi sufereau de dizenterie, cei care se prăbuşeau şi cădeau în gaura latrinelor erau lăsaţi să se înece acolo, chiar dacă mai erau încă în viaţă. Puţini aveau puterea sau voinţa de a-i trage afară. Soarta lor îngrozitoare era ignorată. Nevoia celorlalţi suferinzi de dizenterie de a folosi latrina era prea urgentă ca să le mai pese.

Curios, dar latrina a salvat un tânăr locotenent înfometat, un conte a cărui familie poseda câteva castele şi domenii. Auzind un soldat spunând ceva în dialectul de neconfundat al zonei din care provenea, l-a strigat imediat, întrebându-l de unde era. Soldatul i-a spus numele unui sătuc din apropiere. “Dar tu cine eşti şi de unde vii?” l-a întrebat soldatul la rândul său. Ofiţerul i-a spus. “A, da”, a spus soldatul râzând. “Ştiu. Te vedeam trecând cu Mercedesul tău roşu sport, când mergeai la vânătoare de iepuri. Ei, uite, acum suntem amândoi aici. Dacă ţi-e foame, te-aş putea ajuta.” Soldatul lucra ca sanitar la spitalul închisorii şi cum foarte mulţi soldaţi internaţi acolo mureau înainte de a apuca să-şi mănânce raţia de pâine, el reuşea să umple un săculeţ cu coji de pâine după fiecare tură pe care le împărţea cu ceilalţi. El i-a salvat viaţa tânărului conte.

Supravieţuirea îşi avea legile ei. Primii care mureau erau în general cei bine clădiţi. Oamenii mai piperniciţi aveau cele mai mari şanse de supravieţuire. Atât în încercuire, cât şi mai târziu, în lagărele de prizonieri, raţiile egal de mici nu le ajungeau celor mai corpolenţi. Este interesant că în lagărele de muncă sovietice doar caii erau hrăniţi potrivit dimensiunilor lor.

La sosirea primăverii, autorităţile sovietice au început să reorganizeze populaţia de prizonieri din regiune. Cei 235 000 de foşti membri ai Armatei 6 şi ai Armatei 4 tancuri, inclusiv cei capturaţi în timpul operaţiunii de salvare nereuşite a lui Manstein din luna decembrie, precum şi românii şi alţi aliaţi, fuseseră ţinuţi în douăzeci de lagăre şi de spitale pentru prizonieri din regiune.

Generalii au fost primii care au fost mutaţi. Destinaţia lor era un lagăr de lângă Moscova. Au plecat în ceea ce subofiţerii porecliseră cinic “Trenul Alb”, deoarece avea vagoane confortabile. O mare amărăciune era provocată de faptul că cei care dăduseră ordinul să se lupte până la capăt nu numai că supravieţuiseră propriei lor retorici, dar acum beneficiau de condiţii incomparabil mai bune decât ale oamenilor lor. “Este de datoria unui general să rămână alături de oamenii lui”, a remarcat un locotenent, “şi nu să plece cu vagonul de dormit.” Şansele de supravieţuire depindeau în mod brutal de rang. Au murit peste 95 la sută din soldaţi şi subofiţeri, 55 la sută din ofiţerii inferiori şi doar 5 la sută din ofiţerii superiori. Aşa cum observaseră ziariştii străini, puţini ofiţeri superiori păreau subnutriţi imediat după capturare, sistemul lor imunitar nefiind afectat în aceeaşi măsură ca acela al oamenilor lor. Tratamentul privilegiat de care s-au bucurat generalii era o mărturie grăitoare a simţului ierarhic ce domnea în Uniunea Sovietică.

Câţiva ofiţeri au fost trimişi în lagărele din regiunea Moscova, precum cele de la Lunovo, Krasnogorsk şi Suzdal. Cei selectaţi pentru “educaţie antifascistă” au fost trimişi la mănăstirea fortificată lelabuga, la est de Kazan. Condiţiile de transport nu au fost la nivelul celor rezervate generalilor. Dintr-un convoi de l 800 de oameni din luna martie, l 200 au decedat. Alături de tifos, icter şi difterie, au apărut acum scorbutul,