Împrăştierea soldaţilor şi a ofiţerilor inferiori a fost considerabilă, cu cei 20 000 trimişi la Bekabad, la est de Taşkent, 2 500 la Volsk, la nord-vest de Saratov, 5 000 în Valea Volgăi până la Astrahan, 2 000 la Usman, la nord de Voronej, şi alţii la Basianovski, la nord de Sverdlovsk, Oranki lângă Gorki, precum şi la Karaganda.

La înregistrarea lor înainte de plecare, mulţi prizonieri au declarat ca profesie de bază “muncitor agricol”, în speranţa că vor fi trimişi la vreo fermă. Fumătorii înrăiţi adunau baligă de cămilă şi o uscau pentru a avea ce fuma pe drum. După experienţa de la Beketovka, erau siguri că răul trecuse şi perspectiva mişcării şi a schimbării îi atrăgea, dar aveau curând să descopere că se înşelaseră. Fiecare vagon de tren, în care fuseseră înghesuiţi câte o sută de oameni, avea o sigură gaură în mijloc drept latrină. Gerul era în continuare cumplit, dar setea s-a dovedit din nou cea mai grea suferinţă, deoarece li se dăduse de mâncare pâine uscată şi peşte sărat, dar foarte puţină apă. Erau atât de disperaţi, încât lingeau condensul pe de părţile metalice interioare din interiorul vagoanelor. Când trenul se oprea, cei cărora li se permitea să coboare nu puteau rezista tentaţiei şi mâncau zăpadă. Mulţi au murit din această cauză, dar atât de liniştiţi, încât camarazii lor observau mult mai târziu că îşi dăduseră duhul. Cadavrele erau stivuite lângă uşile glisante ale vagonului, pentru a fi descărcate. Skolko kaputt? strigau gărzile în germana lor aproximativă când se oprea trenul. “Câţi au murit?”

Unele călătorii au durat până la douăzeci şi cinci de zile. Cele mai rele s-au dovedit transporturile via Saratov, prin Uzbekistan către Bekabad. Într-un vagon, au supravieţuit doar opt oameni dintr-o sută. Când au ajuns în sfârşit la lagărul de primire de la poalele Munţilor Pamir, prizonierii au descoperit că acesta fusese organizat pentru construirea unui baraj hidroenergetic. Uşurarea resimţită când au auzit că vor fi în sfârşit despăducheaţi avea să se transforme în spaimă. Au fost bărbieriţi ca vai de lume din cap până-n picioare, într-o operaţiune comparabilă cu “tunsul oilor”, apoi daţi cu prafuri. Unii au murit din cauza chimicalelor primitive folosite.

Nu existau colibe în care să locuiască, ci doar buncăre de pământ. Surpriza cea mai neplăcută a fost însă un caporal german care se alăturase ruşilor în calitate de comandant al gărzilor. “Nici un rus nu m-a tratat vreodată cu atâta brutalitate”, scria acelaşi prizonier{8}.

Din fericire, mişcarea între lagăre în acest Gulag paralel era frecventă. De la Bekabad, mulţi s-au dus la Kokant, sau, cel mai bine, la Ciuama, unde erau condiţii medicale mai bune şi chiar un bazin de înot improvizat. Prizonierii italieni de acolo erau bine organizaţi, prinzând vrăbii ca supliment la supă.

Cei lăsaţi în Stalingrad au descoperit că lagărul de adunare de la Krasnoarmeisk fusese transformat în lagăr de muncă. Mâncarea a fost în sfârşit îmbunătăţită cu casă şi supă de peşte, însă munca era adeseori primejdioasă. La sosirea primăverii, numeroşi prizonieri au fost obligaţi să scoată din apele Volgăi navele fluviale scufundate de Luftwaffe şi de Wehrmacht. Un director rus de şantier naval, zguduit de numărul mare de prizonieri care mureau în timpul acestor munci, a pus-o pe fiica lui să jure că va păstra secretul înainte de a-i povesti ce se întâmpla acolo.

Controlul NKVD asupra Stalingradului nu slăbise deloc.

Prizonierii germani ce lucrau pe ambele maluri ale Volgăi au observat că sediul NKVD a fost prima clădire reparată din oraş şi aproape imediat după aceea s-au format cozi la care aşteptau femei cu pachete de mâncare aduse rudelor ce fuseseră arestate. Foştii soldaţi ai Armatei 6 şi-au dat seama că şi ei aveau să fie deţinuţi mulţi ani.

Molotov avea să confirme temerile lor mai târziu, când a declarat că nici un prizonier german nu-şi va vedea casa până când Stalingradul nu va fi reconstruit.

Sabia Stalingradului

În noiembrie 1943, la un an după Operaţiunea Uranus, un avion de transport Douglas zbura jos deasupra Stalingradului. Diplomaţii sovietici de la bord se deplasau de la Moscova pentru a se întâlni cu conducătorii american şi britanic la Teheran. Unul din pasageri era Valetin Berejkov, interpretul lui Dekanozov la Berlin înainte de declanşarea Operaţiunii Barbarossa.

“Ne-am apropiat de hublouri tăcuţi”, va scrie el mai târziu. Am văzut primele case răspândite pe zăpadă, apoi a început un soi de haos de necrezut: ziduri prăbuşite, schelete de clădiri pe jumătate în ruină, mormane de moloz, coşuri izolate.” Au putut totuşi să distingă semne de viaţă. “Pe întinderea de zăpadă se zăreau siluete de oameni şi din când în când semne ale unor noi clădiri.” Trecând peste stepă, au zărit scheletele ruginite ale tancurilor.

La Conferinţa de la Teheran, Churchill a dat în dar “poporului sovietic” Sabia Stalingradului. Pe tăiş era gravată dedicaţia: “Cetăţenilor oţeliţi ai Stalingradului, un dar din partea regelui George al Vl-lea, în semn de omagiu al poporului britanic.”

Ceremonia a fost memorabilă graţie elocinţei lui Churchill. Stalin, care a acceptat sabia cu ambele mâini, a sărutat teaca. I-a dat-o apoi mareşalului Voroşilov, care a lăsat-o neîndemânatic să alunece din teacă. A zăngănit puternic când a căzut pe podea.

În acea seară, Stalin a ridicat paharul după cină. “Propun un toast”, a spus el, “pentru a se face dreptate cât mai rapid posibil în privinţa tuturor criminalilor de război ai Germaniei [...]. Beau pentru unitatea noastră în a-i expedia tot atât de rapid pe cât îi prindem, pe toţi, şi sunt destul de mulţi.” Unele surse susţin că a propus executarea a 50 000 de ofiţeri Wehrmacht pentru a distruge definitiv forţa militară germană. Churchill s-a ridicat furios în picioare şi a declarat că poporul britanic nu va fi niciodată de “acord cu un astfel de asasinat în masă”. Nimeni nu trebuie împuşcat fără un proces drept. A ieşit din încăpere. Stalin, amuzat de reacţia pe care o provocase, s-a dus după el. Punându-şi mâinile pe umerii lui, i-a spus că glumise şi l-a linguşit pe Churchill, rugându-l