Conferinţa de la Teheran a stabilit strategia Aliaţilor pentru restul războiului. Planul lui Churchill pentru o invazie prin Balcani a fost respins din motive militare solide. Principalul efort al Aliaţilor apuseni trebuia să se concentreze asupra nord-vestului Europei, însă această logică strategică a lăsat soarta Europei Centrale şi de Est la cheremul lui Stalin. Churchill, deşi bănuia care vor fi consecinţele, nu a putut face nimic. Sacrificiile Armatei Roşii şi suferinţele îngrozitoare ale civililor ruşi i-au permis lui Stalin să-i manipuleze pe Aliaţii occidentali inoculându-le un soi de vinovăţie a sângelui vărsat, deoarece pierderile lor fuseseră, prin comparaţie, minime.

Câţiva istorici, schiţând ridicarea Uniunii Sovietice la statutul de supraputere, au subliniat pe bună dreptate faptul că victoria de la Stalingrad a stat la baza succesului lui Stalin de la Teheran.

Stalin, valorificându-şi noua aură a sa de mare om de stat şi ca o mită deliberată oferită lui Churchill pentru a-l îmbuna, anunţase abolirea Kominternului, la 15 mai 1943. Era un zălog uşurel pretins pentru sacrificiul făcut. Gheorghi Dimitrov a rămas în funcţie, conducând o rămăşiţă de Komintern sub alt nume: Secţia Internaţională a Comitetului Central, între timp, victoria sovietică de la Stalingrad a reprezentat cel mai mare impuls imaginabil dat propagandei comuniste în lumea întreagă. I-a convins până şi pe cei care îşi pierduseră încrederea în comunism după inchiziţia stalinistă din războiul civil din Spania sau Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939.

I-a înflăcărat pe sculptorii, pictorii, romancierii şi poeţii de stânga, precum Pablo Neruda, care în poemul său Nuevo Canto de Amor a Stalingrado a închinat dragostea internaţională unui oraş al cărui nume a readus lumii speranţa.

Pentru prizonierii germani capturaţi la Stalingrad, viitorul era sumbru. Unii, continuând să viseze la mari contraatacuri care aveau să-i elibereze, erau convinşi că aud noaptea focurile de armă ale unei armate în înaintare. Aceştia aveau cele mai puţine şanse să supravieţuiască anilor ce-i aşteptau în lagărele de prizonieri, construite potrivit standardelor NKVD cu garduri înconjurătoare din zece şiruri orizontale de sârmă ghimpată.

Soarta în captivitate era tot atât de nesigură ca şi cea hărăzită de luptă. Şi a avut şi ea parte de ironiile războiului. Dibold, medicul austriac din Divizia 44 infanterie, a fost uluit atunci când au sosit la spitalul de prizonieri trei noi pacienţi. Acest trio, care părea format din evrei, purta uniforme germane cu vulturul negru şi svastică.

Unul a zâmbit, văzându-l atât de încurcat. “Doctore, miracolul secolului XX: un evreu care este unul din soldaţii lui Adolf Hitler.” Proveneau dintr-un batalion de muncă unguresc. Ruşii care îi luaseră prizonieri îi îmbrăcaseră cu uniforme din depozitele capturate.

Cu toate că raţiile de hrană în lagărele de prizonieri se îmbunătăţiseră în vara anului 1943, acestea continuau să fie inegale, variind de la lagăr la lagăr. Raţiile erau adesea furate de intendenţi corupţi care le dădeau pe vodcă, sau de gărzile ale căror familii aveau parte de ceva mai mult decât prizonierii germani. Tratamentul prost era pricinuit în cea mai mare măsură de lipsa de imaginaţie, de incompetenţa monumentală şi, înainte de toate, de acceptarea suferinţei de către ruşi, pe care doctrina marxist-leninistă reuşise să o exploateze cu atât de mult succes. Nimic, însă, nu era previzibil.

Prizonierii au spus că gărzile ruseşti, când vedeau câte o fotografie a copiilor lor, se îmblânzeau. La un spital pentru prizonieri din împrejurimile Stalingradului, după ce pacienţii se obişnuiseră cu gândul că oamenii erau împuşcaţi sau lăsaţi să moară în timpul marşului, gărzile au cruţat trei prizonieri recapturaţi după o tentativă eşuată de evadare.

Chiar şi condiţiile s-au îmbunătăţit în primăvara anului 1943, rata mortalităţii în majoritatea spitalelor pentru prizonieri fiind de cel puţin l la sută pe zi. Problemele continuau să fie uriaşe, mai ales în regiunea Stalingrad, unde pelagra, tuberculoza, hidropizia şi scorbutul se adăugaseră celorlalte boli. O doctoriţă sovietică le-a spus omologilor ei germani că civilii din Stalingrad sufereau mai mult de scorbut decât prizonierii germani, dar a autorizat trimiterea afară a unor echipe de procurare de alimente din resurse locale pentru a culege ierburi şi alte verdeţuri, din care medicii germani să facă, în dispensarele lor, concentrate de vitamine. Inventivitatea medicilor-prizonieri a produs improvizaţii strălucite. Unul dintre ei a construit dintr-o bucată de fier vechi un sfigmomanometru pentru măsurarea tensiunii arteriale. Medicii au produs un vaccin împotriva tifosului, ce consta în injectarea unui extras din aparatul digestiv al păduchilor. Orice articol de mătase era deşirat pentru a se face rost de aţă chirurgicală, iar scalpelele erau făcute din capace de conserve ascuţite.

Prizonierii, transformaţi pe neaşteptate într-o clasă inferioară, au fost nevoiţi să înveţe repede. Şterpeleau şi fasonau tot felul de dispozitive. Au învăţat de asemenea să folosească la maximum raţiile, prăjind de pildă pe sobă oasele de peşte din supă şi apoi pisându-le.

Unii au făcut greşeli teribile. La Ilmen, prizonierii înfometaţi au mâncat stuf şi cucută, murind aproape imediat. Un prizonier care reuşise să ia o bucată de unt de la bucătărie a murit în chinuri groaznice pentru că stomacul său nu era obişnuit cu grăsimi.

Mâncarea insuficientă şi proastă după lungile săptămâni de foamete în încercuire a slăbit şi mai mult organismele, astfel că pacienţii din spitalele de prizonieri nu se vindecau. Şi-au pierdut aproape tot părul, iar muşchii cefei slăbiseră atât de mult, încât nu mai puteau să-şi ridice capul. Muribunzii se fereau de lumina zilei, pregătindu-se pentru bezna eternă.

Moartea putea fi uneori o mântuire, precum somnul pentru cei epuizaţi. Unii mureau pe neaşteptate, tocmai când medicii credeau că trecuseră de faza critică. Bolnavii se înghesuiau în paturi câte doi pentru a le fi mai cald. Uneori, când se trezeau, constatau că dormiseră lângă un cadavru. Unii au murit rapid. Helmuth Groscurth a murit de tifos pe 7 aprilie 1943 în lagărul ofiţerilor de la Frolovo, unde din cei 5 000 de prizonieri au murit 4 000. Familia sa va fi anunţată de-abia peste trei ani. Kurt Reuber a murit pe 20 ianuarie 1944, în lagărul de la lelabuga, doar la câteva săptămâni după ce desenase o altă Madonă pentru Crăciun, sub care scrisese aceleaşi cuvinte: “Lumină, Viaţă, Iubire”.

Câţiva, după ce reuşiseră să treacă peste ceea ce