fusese mai rău, s-au sinucis, într-unul din spitalele pentru prizonieri, un ofiţer şi-a găsit prietenul din patul alăturat stând nemişcat în şezut. Reuşise să se sinucidă “înfigându-şi direct în inimă un ciob lung de sticlă de la o fereastră spartă”.

Chiar şi cei relativ sănătoşi aveau puţine şanse de supravieţuire.

Raţiile lor - precum meiul nemăcinat, care trecea direct prin stomac nu le dădeau decât foarte puţină putere pentru muncile grele la care îi supunea NKVD-ul în cadrul unor programe stahanoviste.

Materialismul, aşa cum îl definea cineva, însemna că “omul, ca orice alt material”, trebuia folosit şi apoi aruncat. Prizonierii erau folosiţi ca animale de povară. La început au fost puşi să-şi construiască propriile lagăre într-o pădure aproape virgină. Nu li s-a permis să trăiască în colibe, ci doar în buncăre subterane care se inundau primăvara şi toamna. După construirea lagărului, au fost puşi la muncă grea. Doborau şi târau copaci şi tăiau uneori turbă pentru a fi folosită iarna drept combustibil. Cei ţinuţi în zona Stalingradului, reconstruind oraşul şi recuperând navele scufundate din apele Volgăi, au fost mai târziu puşi la muncă, alături de alţi deţinuţi din Gulag, pentru a săpa la Canalul Volga-Don, un motiv de mândrie pentru autorităţi.

Curând după triumful de la Stalingrad, statul sovietic a făcut planuri de subminare a regimului nazist şi de înlocuire a lui cu un stat-marionetă comunist. Prizonierii de toate gradele urmau să fie împărţiţi în “antifascişti” şi “fascişti”.

În primăvara şi vara anului 1943, ofiţerii superiori au fost mutaţi din lagărul de la Krasnogorsk la mănăstirea de la Suzdal, şi apoi la ceea ce a devenit baza lor semipermanentă: Lagărul 48 de la Voikovo, un han vechi şi o staţiune balneară, pe care le-au numit “Castelul”, datorită “luxului” găsit acolo. NKVD-ul l-a mutat pe implacabilul Schmidt de lângă Paulus, considerând că avea o influenţă negativă asupra lui.

Departamentul NKVD care răspundea de prizonierii de război a organizat la început o organizaţie-umbrelă, Comitetul Naţional pentru o Germanie Liberă. Pentru conducerea acestuia, subordonaţii lui Beria i-au ales pe oamenii lor de casă, comuniştii germani. Două luni mai târziu, s-a înfiinţat o altă grupare, Liga Ofiţerilor Germani, pentru a atrage antinaziştii care nu sprijineau Comitetul Naţional.

Generalul-maior Melnikov, şeful adjunct al departamentului, controla aceste activităţi. Deşi făcea parte în mare măsură din imperiul lui Beria, Melnikov lucra îndeaproape cu Secţia Internaţională a Comitetului Central. Dmitri Manuilski, fostul spion al lui Stalin de la Komintern cu responsabilităţi speciale pentru chestiunile germane, a primit noi instrucţiuni de supraveghere, ceea ce poate explica ciudata vizită pe care a făcut-o la Stalingrad în timpul ultimei părţi a bătăliei, Ciuikov neacordându-i însă permisiunea de a traversa pe malul de vest.

Pe 19 august 1943, trei generali de la Stalingrad, Seydlitz, Lattmann şi Korfes, care fuseseră identificaţi în timpul interogatoriilor ca potenţiali colaboratori, au fost duşi de Ia Voikovo la un “centru de reeducare” de la Lunovo. Seydlitz pare să fi fost copleşit emoţional de ceea ce credea el a fi o schimbare de atitudine a multor ofiţeri, care doreau să salveze Germania de apocalipsa hitleristă, gândindu-se că el era conducătorul lor firesc.

La începutul lunii septembrie, Melnikov i-a trimis pe Seydlitz, Korfes şi Lattmann înapoi la Voikovo pentru a-i atrage de partea lor pe ceilalţi generali de la Stalingrad. Sosirea lor în toiul nopţii i-a scos pe generali din camerele lor în pijama, intrigaţi de agitaţia produsă şi curioşi să afle despre ce era vorba. Dar atunci când Seydlitz a anunţat melodramatic că venise ziua “noului Tauroggen”, generalul Strecker le-a întors spatele furios. A doua zi, când Seydlitz şi Lattmann le-au recomandat insistent să li se alăture în vederea unei revolte împotriva regimului hitlerist, Strecker, Sixt von Arnim, Rodenburg şi Pfeffer, mânioşi, i-au acuzat de trădare. Seydlitz şi camarazii săi au reuşit totuşi să-i convingă pe generalii Edler von Daniels, Drebber şi Schlomer.

Seydlitz, convins că trebuia să schimbe cursul istoriei pentru a salva Germania înlăturându-l pe Hitler, nu a reuşit să anticipeze pericolele care decurgeau dintr-o asemenea acţiune, îşi manifestaseră opoziţia faţă de regimul nazist atât de târziu, încât Aliaţii nu aveau niciodată să le dea ascultare sau să le permită să aibă un cuvânt de spus referitor la soarta ţării lor. Între timp, organizatorii lor (Seydlitz pare să nu-şi fi dat nici măcar seama că Melnikov făcea parte din NKVD) aveau să-i exploateze pur şi simplu ca să servească intereselor sovietice.

Documentele sovietice dovedesc că la 17 septembrie 1943, Seydlitz, în calitate de preşedinte al Ligii Ofiţerilor Germani, a prezentat un plan generalului Melnikov în care propunea să organizeze un corp de armată cu un efectiv de 30 000 de oameni dintre cei capturaţi la Stalingrad. “Potrivit ideii lui Seydlitz”, îi raporta Melnikov lui Beria, “acest corp va constitui baza noii guvernări după răsturnarea lui Hitler.”

“Seydlitz”, a adăugat Melnikov, “se consideră viitorul candidat la funcţia de comandant-şef al forţelor armate ale Germaniei libere.”

Se pare că a promis de asemenea să alcătuiască un plan pentru o campanie de propagandă în presă şi la radio, “trimiţând oameni în spatele frontului german pentru a câştiga de partea noastră comandanţi de unităţi şi de a organiza acţiuni comune împotriva regimului hitlerist”. Seydlitz avea să trimită mesaje “prietenilor săi apropiaţi, comandantului Frontului Central, von Kluge, şi generalului Thomas, care răspundea de personalul statului-major al lui Hitler”.

Seydlitz, însoţit de generalii Lattmann şi Korfes şi de colonelul Günter van Hooven, şi-a prezentat planul pe 22 septembrie. Se aştepta ca autorităţile sovietice să-l ajute să formeze “din prizonierii de război o mică armată ce putea fi folosită de o nouă guvernare germană pentru a prelua puterea”. Solicitau formarea unei armate, două corpuri de armată, patru divizii complete, o forţă de sprijin de aviaţie cu trei escadrile de bombardiere, patru escadrile de vânătoare şi o grupare de recunoaştere aeriană: în total şapte generali, l 650 de ofiţeri şi 42 000 de soldaţi. Seydlitz se pare că nu ştia cât de mare ajunsese rata deceselor prizonierilor de la Stalingrad după capitulare.

La o şedinţă ulterioară, Seydlitz a recomandat “ca toate contingentele să fie transportate pe calea aerului în Germania, poate la Berlin”. Ofiţerul NKVD prezent la întrunire a