trăim ca şi cum am fi liberi. Chiar dacă nu putem fugi de soartă, trebuie s-o înfruntăm – trebuie să vrem ca destinul nostru să se împlinească. Trebuie să ne iubim soarta. E ca şi cum.

  Se auzi un ciocănit în uşă.

  — Tot aici sunteţi? întrebă Mathilde. Pot să intru? Breuer se duse repede să deschidă uşa, iar Mathilde intră cu o farfurie de cârnăciori subţiri, aburinzi, fiecare înfăşurat într-un aluat crocant.

  — Ce-ţi place ţie, Josef. Mi-am dat seama azi dimineaţă că nu ţi-am mai făcut din ăştia de mult. Masa e gata. Max şi Rachel au venit, iar ceilalţi sunt pe drum. Sigi, rămâi şi tu. Ţi-am pus deja tacâm. Pacienţii tăi o să te mai aştepte o oră.

  Înţelegând semnul făcut de Breuer, Freud părăsi încăperea. Breuer o luă pe Mathilde pe după umeri.

  — Ştii, draga mea, e ciudat că ai întrebat dacă mai suntem în cameră. O să-ţi povestesc mai târziu discuţia noastră, dar a fost ca şi cum aşa fi făcut o călătorie lungă. Mă simt de parcă aş fi fost plecat multă vreme. Şi acum m-am întors.

  — Asta-i bine, Josef. îi puse o mână pe obraz şi îi mângâie barba cu afecţiune. îmi face plăcere să-ţi urez bun sosit. Mi-a fost dor de tine.

  Prânzul era, după standardele familiei Breuer, intim – doar nouă adulţi la masă: părinţii Mathildei; Ruth, o altă soră a Mathildei, cu soţul ei, Meyer; Rachel şi Max; şi Freud. Cei opt copii stăteau la o masă separată în hol.

  — De ce te uiţi la mine? murmură Mathilde către Breuer, în timp ce aducea un castron mare cu supă de morcovi şi cartofi.

  — Mă intimidezi, Josef, şopti ea mai târziu, punând pe masă platoul uriaş cu limbă de viţel rasol şi stafide.

  — încetează, Josef, încetează să mă mai fixezi! spuse ea din nou, în timp ce ajuta la strânsul mesei înainte de aducerea desertului.

  Dar Josef nu încetă. Studie faţa soţiei sale de parcă ar fi văzut-o prima dată. îşi dădu seama, cu o strângere de inimă, că şi ea era un combatant în războiul cu timpul. Obrajii ei nu aveau cute – refuzase să lase acest lucru să se întâmple —, dar nu putuse apăra toate redutele, şi o reţea fină de riduri îi apăruse la colţurile ochilor şi ale gurii. Părul ei, dat pe spate şi răsucit într-un coc strălucitor, fusese năpădit din belşug de şuviţe cărunte. Când se întâm-plase asta? Avea şi el partea lui de vină? Uniţi, ei doi ar fi putut suferi mai puţine schimbări.

  — De ce-aş înceta?

  — Josef îi puse mâna uşor în jurul taliei când ea se întinse să-i ia farfuria. Mai târziu, o urmă în bucătărie.

  — De ce să nu te privesc? Eu. dar, Mathilde, te-am făcut să plângi!

  — De fericire, Josef. Dar şi de tristeţe, când mă gândesc cât timp a trecut. Toată ziua de azi e ciudată. De fapt, despre ce ai discutat cu Sigi? Ştii ce mi-a spus la masă? Că o să-i dea numele meu primei lui fiice! Spune că vrea să aibă două Mathilde în viaţa lui.

  — Noi am bănuit întotdeauna că Sâg e deştept, iar acum suntem siguri. Este o zi ciudată. Dar una importantă – am hotărât să mă însor cu tine.

  Mathilde puse jos tava cu ceşti de cafea, îi luă capul în mâini şi îl trase spre ea, sărutându-l pe frunte.

  — Ai băut Schnapps, Josef? Vorbeşti aiurea.

  — Luă tava din nou.

  — Dar îmi place.

  Chiar înainte de a împinge uşa batantă spre sufragerie, se întoarse.

  — Am crezut că ai hotărât să te însori cu mine acum paisprezece ani.

  — Important este că am ales s-o fac astăzi, Mathilde. Şi în fiecare zi.

  După cafea şi Linzertorte, Freud se grăbi să ajungă la spital. Breuer şi Max îşi luară câte un pahar de şliboviţă în bibliotecă şi se aşezară să joace şah. După un joc nesperat de scurt – Max anihilând rapid o apărare franceză cu un fulgerător atac la regină – Breuer îi opri mâna când începu să aranjeze din nou piesele pentru jocul următor.

  — Simt nevoia să vorbesc, îi spuse el cumnatului său. Max îşi stăpâni dezamăgirea, puse deoparte piesele de şah, îşi aprinse un nou trabuc, suflă o şuviţă lungă de fum şi aşteptă.

  De la scurta lor conversaţie din urmă cu două săp-tămâni, când Breuer îi pomenise pentru prima dată lui Max despre Nietzsche, cei doi deveniseră mult mai apropiaţi. Devenit un ascultător răbdător şi înţelegător, Max urmărise cu mult interes, în ultimele două săptămâni, dările de seamă ale lui Breuer despre întâlnirile sale cu Eckart Muller. Acum părea transfigurat la descrierea detaliată făcută de Breuer discuţiei din ziua precedentă, din cimitir, şi extraordinarei şedinţe de hipnoză din dimineaţa aceea.

  — Deci când erai în transă ai crezut la început că voi încerca să blochez uşa pentru a te împiedica să pleci? Probabil că aş fi făcut-o. Pe cine aş mai fi bătut la şah? Dar, serios, Josef, arăţi cu totul altfel. Chiar crezi că ţi-ai scos-o pe Bertha din minte?

  — E uimitor, Max. Acum mă pot gândi la ea aşa cum mă gândesc la oricine altcineva. E ca şi cum aş fi făcut o operaţie pentru a separa imaginea Berthei de toate emoţiile care o însoţeau! Şi sunt absolut sigur că această operaţie s-a petrecut în momentul în care am văzut-o în grădină, cu noul ei doctor!

  — Nu înţeleg.

  — Max scutură din cap.

  — Sau e mai bine să nu înţeleg?

  — Trebuie să încercăm. Poate că e greşit să spun că pasiunea mea pentru Bertha a murit în momentul în care am văzut-o cu doctorul Durkin – vreau să spun fantezia mea despre ea şi doctorul Durkin, care este atât de vie încât încă o mai privesc