ca pe un eveniment real. Sunt sigur că pasiunea îmi fusese deja slăbită de Muller, în special când m-a făcut să înţeleg de ce i-am acordat o putere atât de uriaşă. închipuirea în transă despre Bertha şi doctorul Durkin au venit la momentul oportun pentru a o anihila complet. întreaga ei putere a dispărut când am văzut-o repetând cu el scenele acela atât'de familiare mie, de parcă le învăţase pe dinafară. Brusc mi-am dat seama că nu are nici o putere. Nu-şi poate controla acţiunile – de fapt, e tot atât de neajutorată şi de istovită ca şi mine. Nu eram, fiecare dintre noi, decât actori de umplutură în drama obsesivă a celuilalt, Max. Breuer rânji.

  — Dar, ştii, mi se întâmplă ceva şi mai important, o schimbare în sentimentele mele faţă de Mathilde. Am simţit asta puţin în timpul transei, dar senzaţia e şi mai puternică acum. Tot timpul mesei m-am uitat la ea şi n-am încetat să simt un val de căldură la vederea ei.

  — Da, zâmbi Max, te-am văzut uitându-te la ea. Era nostim s-o vezi pe Mathilde fâstâcindu-se. Era ca-n vremurile bune, când urmăream câte-un joc între voi doi. Poate că e foarte simplu: o apreciezi acum fiindcă ai simţit aproape pe viu cum ar fi s-o pierzi.

  — Da, şi asta, dar mai sunt şi altele. Ştii, ani de zile am muşcat zăbala pe care credeam că Mathilde mi-o pusese în gură. Mă simţeam prizonierul ei şi tânjeam după libertate – pentru a cunoaşte alte femei, pentru a avea o altă viaţă, total diferită.

  Cu toate acestea, când am făcut ceea ce Muller mi-a cerut să fac, când mi-am luat libertatea în mâini, am intrat în panică. In transă, încercam să scap de libertate. Am întins zăbala mai întâi Berthei, apoi Evei. Am deschis gura şi am spus: Te rog, te rog, pune-mi căpăstrul. îndeasă-mi asta în gură. Nu vreau să fiu liber. Adevărul este că libertatea mă îngrozea.

  Max dădu grav din cap.

  — Ţii minte, continuă Breuer, ce ţi-am povestit despre vizita mea în transă la Veneţia – bărbierul unde mi-am descoperit faţa îmbătrânită? Strada cu magazine de confecţii, unde m-am trezit că eram persoana cea mai bătrî-nă? îmi vine în minte acum ceva ce a spus Muller: „Alege-ţi corect inamicul". Cred că asta e cheia! în toţi anii ăştia m-am luptat cu un alt inamic decât trebuia. Adevăratul inamic a fost, tot timpul, nu Mathilde, ci destinul. Adevăratul inamic au fost îmbătrânirea, moartea şi propria mea groază de libertate. Dădeam vina pe Mathilde pentru că nu-mi permitea să înfrunt ceea ce de fapt eu nu doream să înfrunt! Mă întreb câţi alţi bărbaţi fac asta soţiilor lor?

  — Cred că eu sunt unul dintre ei, spuse Max. Ştii, visez adesea cu ochii deschişi la copilăria noastră împreună, la zilele petrecute la universitate. „Ah, ce pierdere!" îmi spun. „Cum am putut lăsa acele vremuri să dispară?" Şi apoi, în taină, dau vina pe Rachel – ca şi cum ar fi vina ei că se termină copilăria, vina ei că eu îmbătrânesc!

  — Da, Muller spunea că adevăratul inamic sunt „fălcile devoratoare ale timpului". Astăzi, poate pentru prima dată, simt că îmi doresc viaţa. Accept viaţa pe care am ales-o. în momentul ăsta, Max, nu vreau să fi făcut nimic altfel.

  — Oricât de deştept ar fi profesorul tău, Josef, mi se pare că proiectând acest experiment de hipnoză l-ai întrecut. Ai găsit o cale de a trăi o hotărâre ireversibilă fără a o face ireversibilă. Dar e ceva ce tot nu înţeleg. Unde a fost partea din tine care a proiectat experimentul de hipnoză în timpul transei? Când erai în transă, o parte din tine trebuie să fi fost conştientă de ceea ce se întâmpla în realitate.

  — Ai dreptate, Max. Unde a fost martorul, acel „eu" care păcălea cealaltă parte din „mine"? Ameţesc gândin-du-mă la asta. într-o zi, cineva mult mai inteligent decât mine va dezlega această enigmă. Dar nu, nu cred că l-am întrecut pe Muller. De fapt, eu simt cu totul altceva: simt că l-am trădat. Am refuzat să urmez prescripţiile lui. Sau poate că, pur şi simplu, mi-am recunoscut limitele. El spunea adesea: „Fiecare om trebuie să aleagă cât de mult adevăr poate suporta." Cred că eu am ales. Şi l-am trădat şi ca medic. Nu i-am dat nimic. De fapt, nici măcar nu mă mai gândesc cum să-l ajut.

  — Nu te condamna, Josef. Eşti întotdeauna atft de exigent cu tine însuţi. Tu eşti altfel decât el. îţi aminteşti cursul acela la care am fost împreună, despre gânditorii religioşi – profesorul Jodl, nu-i aşa? – şi termenul pe care-l folosea pentru ei – „vizionari". Iată ce este Muller al tău – un vizionar! Nu mai ştiu de mult cine-i medicul şi cine-i pacientul, dar dacă ai fi medicul lui, şi chiar dacă ai putea să-l schimbi – şi nu poţi – ai vrea să-l schimbi? Ai auzit vreodată de vreun vizionar însurat ori domesticit? Nu, asta l-ar distruge. Cred că destinul lui e să fie un profet singuratic.

  Ştii ce cred eu? Max deschise cutia cu piese de şah. Cred că ajunge cu tratamentul. Poate că e încheiat. Poate că încă puţin din tratamentul ăsta ar ucide atât pacientul cât şi doctorul!

  CAPITOLUL 22

  JVlax avea dreptate. Era timpul să se oprească. Chiar şi aşa, Josef se surprinse pe el însuşi luni dimineaţa când intră în camera 13 şi se declară complet restabilit.

  Nietzsche, care şedea pe pat şi îşi pieptăna mustaţa, păru şi mai surprins.

  — Restabilit? exclamă el, scăpând pe pat pieptenele din carapace de broască ţestoasă. Poate fi adevărat? Cum e posibil? Păreai atât de nenorocit sâmbătă, când ne-am despărţit. Eram îngrijorat din cauza ta. Fusesem prea dur? Pretinsesem prea mult? M-am întrebat dacă vei întrerupe proiectul nostru de tratament. M-am întrebat multe, dar nici o clipă nu m-am aşteptat să aud că eşti complet restabilit!

  —