— Ieri? Dar ieri a fost duminică. N-am avut nici o şedinţă.

  — Am avut o şedinţă, Friedrich. Doar că tu nu te aflai acolo! E o poveste lungă.

  — Spune-mi-o, spuse Nietzsche, ridicându-se de pe pat. Povesteşte-mi fiecare amănunt! Vreau să aflu cum ţi-ai revenit.

  — Aici, în fotoliile noastre de conversaţie, spuse Breuer, aşezându-se la locul lui obişnuit. Sunt atâtea de spus.

  Începu el, în timp ce, alături de el, Nietzsche se aplecă înainte plin de interes, gata să cadă de pe fotoliu.

  — începe cu după-amiaza de sâmbătă, spuse Nietzsche repede, după plimbarea noastră în Simmeringer Haide.

  — Da, plimbarea aceea sălbatică în bătaia vântului! Plimbarea aceea a fost minunată. Şi teribilă! Ai dreptate – când ne-am întors la fiacru, eram foarte nenorocit. Mă simţeam ca o nicovală: cuvintele tale erau ca nişte lovituri de ciocan. Multă vreme după aceea le-am auzit ecoul, în special o anumită frază.

  — Care era.?

  — Că singurul mod în care îmi puteam salva căsnicia era să renunţ la ea. Una dintre cele mai greu de înţeles afirmaţii ale tale: cu cât mă gândeam mai mult la ea, cu atât ameţeam mai tare!

  — Atunci ar fi trebuit să fiu mai clar, Josef. N-am vrut să spun decât că o relaţie ideală în căsnicie există numai atunci când nu este necesară pentru supravieţuirea fiecăruia dintre parteneri.

  Nezărind nici un semn de limpezire pe faţa lui Breuer, Nietzsche adăugă:

  — Tot ce am vrut să spun a fost că, pentru a avea o relaţie completă cu altcineva, trebuie să ai mai întâi o relaţie cu tine însuţi. Dacă nu putem cuprinde propria noastră singurătate, îl vom folosi, pur şi simplu, pe celălalt ca pe un scut împotriva izolării. Numai atunci când vei putea trăi ca vulturul – fără nici un public, de nici un fel – te poţi îndrepta cu dragoste înspre altcineva; numai atunci poate să-ţi pese de cursul existenţei celuilalt. Ergo, dacă nu eşti în stare să renunţi la o căsnicie, atunci căsnicia e sortită pieirii.

  — Vrei să spui deci, Friedrich, că singurul mod de a salva căsnicia este să fii în stare să renunţi la ea? Acum e mai clar. Breuer se gândi o clipă. Acest precept este extraordinar de instructiv pentru un celibatar, dar prezintă o dificultate majoră pentru omul căsătorit. Cum îl pot eu folosi? E ca şi cum ai încerca să reconstruieşti o corabie pe mare. Multă vreme, sâmbătă, am fost ameţit de paradoxul de a trebui să renunţ ireversibil la căsnicia mea pentru a o salva. Apoi, deodată, am avut o inspiraţie.

  Nietzsche, a cărui curiozitate fusese stârnită, îşi scoase ochelarii şi se aplecă primejdios înainte. încă doi, trei centimetri, se gândi Breuer, şi va cădea din fotoliu.

  — Cât de multe ştii despre hipnoză?

  — Magnetism animal? Mesmerism? Foarte puţin, răspunse Nietzsche. Ştiu că Mesmer a fost de fapt o canalie, dar am citit de curând că unii doctori de renume din Franţa folosesc acum mesmerismul în tratarea multor boli. Şi, bineînţeles, l-ai folosit şi tu în tratamentul Berthei. Am înţeles doar că e o stare asemănătoare somnului, în care devii foarte influenţabil.

  — Mai mult decât atât, Friedrich. E o stare în care poţi experimenta intens vii fenomene halucinatorii. Inspiraţia mea a fost că într-o stare de transă hipnotică aş putea trăi, oarecum, experienţa renunţării la căsnicia mea, putând în acelaşi timp, în viaţa reală, s-o păstrez.

  Breuer începu să-i povestească lui Nietzsche tot ce i se întâmplase. Aproape tot! Vru să-i descrie cum u văzuse pe Bertha şi pe doctorul Durkin în grădina de la Bellevue, dar brusc se hotărî să ţină secret acest lucru. îi descrise în schimb doar călătoria până la sanatoriul Bellevue şi plecarea lui precipitată.

  Nietzsche ascultă, dând din cap tot mai repede, cu ochii ieşiţi din orbite de concentrare. Când povestirea lui Breuer se încheie, rămase tăcut, dezamăgit parcă.

  — Friedrich, ţi-a pierit graiul? E prima dată. Şi eu sunt confuz, dar ce ştiu este că mă simt bine azi. Viu. De ani de zile nu m-am mai simţit aşa de bine! Mă simt prezent – aici, cu tine, şi nu pretinzând că sunt aici, dar gândindu-mă în taină la Bertha.

  Nietzsche asculta încă foarte atent, dar nu spunea nimic.

  Breuer continuă.

  — Simt şi tristeţe, Friedrich. Detest să mă gândesc că discuţiile noastre vor lua sfârşit. Ştii mai multe despre mine decât oricine pe lumea asta, şi preţuiesc legătura dintre noi. Şi mai am o senzaţie – de ruşine! în ciuda restabilirii mele, mi-e ruşine. Simt că, folosind hipnoza, te-am trădat. Mi-am asumat un risc fără riscuri! Trebuie să fii dezamăgit de mine.

  Nietzsche scutură puternic din cap.

  — Nu. în nici un caz.

  — îţi cunosc standardele, protestă Breuer. Trebuie să fi scăzut în ochii tăi! Te-am auzit de mai multe ori întrebând: „Cât adevăr poţi suporta?" Acum ştiu că ăsta e criteriul după care judeci tu pe cineva. Mă tem că răspunsul meu este: „Nu foarte mult!" Chiar şi în transă, mă simţeam mărunt. M-am imaginat încercând să te urmez în Italia, să merg până unde mergeai şi tu, până unde vroiai tu să merg – dar mi-a pierit curajul.

  Continuând să dea din cap, Nietzsche se aplecă în faţă, îşi aşeză mâna pe braţul fotoliului lui Breuer şi spuse:

  — Nu, Josef, ai mers departe – mai departe decât se poate.

  — Poate că atât de departe cât au permis limitele cele mai îndepărtate ale capacităţii mele limitate, răspunse Breuer. Ai spus mereu că trebuie să găsesc singur o cale şi nu să caut „calea" sau „calea ta". Poate că munca, familia, comunitatea sunt calea mea către o viaţă cu rost. Cu toate acestea, simt că nu e suficient, că am preferat confortul, că