— Şi eu, câteodată, îmi doresc să găsesc umbra. Vocea lui Nietzsche era tristă şi visătoare. Oftatul său adânc îi aminti lui Breuer că în contractul lor de tratament fuseseră implicaţi doi pacienţi şi că numai unul fusese ajutat. Poate nu e prea târziu, se gândi Breuer.

  — Deşi mă declar vindecat, nu vreau să pun capăt în-tâlnirilor noastre, Friedrich.

  Nietzsche dădu din cap încet, dar cu hotărâre.

  — Nu. E timpul să le punem capăt.

  — Ar fi egoist din partea mea să ne oprim, spuse Breuer. Am primit atât de mult şi ţi-am dat atât de puţin în schimb. Ştiu însă, de asemenea, că nu prea am avut ocazia să te ajut – ai fost atât de necooperant încât nici măcar o migrenă n-ai mai avut.

  — Cel mai mare dar ar fi să mă ajuţi să-ţi înţeleg revenirea.

  — Cred, răspunse Breuer, că factorul cel mai puternic a fost faptul că am identificat corect inamicul. O dată ce am înţeles că trebuie să mă lupt cu adevăratul inimic – timpul, îmbătrânirea, moartea —, am realizat că Mathilde nu-mi este nici adversar, nici salvator, d pur şi simplu un tovarăş de viaţă târându-şi picioarele prin ciclul existenţei. Acest simplu pas a descătuşat cumva întreaga mea dragoste pentru ea. Astăzi, Friedrich, îmi place ideea de a-mi repeta viaţa la infinit. în sfârşit, simt că pot spune: „Da, mi-am ales viaţa. Şi am ales bine."

  — Da, da, spuse Nietzsche, zorindu-l. înţeleg că te-ai schimbat. Dar vreau să cunosc mecanismul – cum s-a în-tâmplat!

  — Pot să-ţi spun doar că în ultimii doi ani m-a speriat foarte tare îmbătrânirea sau, cum spui tu, „apetitul timpului". Ripostam, dar orbeşte. îmi atacam soţia în locul adevăratului inamic şi în cele din urmă, disperat, am căutat salvarea în braţele cuiva care nu avea cum să mă salveze.

  Breuer se opri, scărpinându-se în cap.

  — Nu ştiu ce să mai spun altceva în afară de faptul că, datorită ţie, ştiu că secretul unei vieţi bune este mai întâi să doreşti ceea ce este necesar, iar apoi să iubeşti ceea ce doreşti.

  Stăpânindu-şi agitaţia, Nietzsche fu impresionat de cuvintele lui Breuer.

  — Amor fati – iubeşte-ţi soarta. E ciudat, Josef, cât de asemănător gândim! Plănuisem să fac din Amor fati următoarea, ultima mea lecţie în instruirea ta. Intenţionam să te învăţ să-ţi înfrângi disperarea transformându-l pe „aşa a fost să fie" în „aşa am vrut eu". Dar tu mi-ai luat-o înainte. Ai devenit puternic, poate chiar copt, dar – făcu o pauză, agitat dintr-o dată – această Bertha care ţi-a invadat şi stăpânit mintea, care nu-ţi dădea pace – nu mi-ai spus cum ai scăpat de ea.

  — Nu are importanţă, Friedrich. Pentru mine e mult mai important să încetez să mai bocesc trecutul şi.

  — Ai spus că vrei să-mi dăruieşti ceva. îţi aminteşti?

  — Nietzsche striga, tonul său disperat alarmându-l pe Breuer.

  — Atunci dăruieşte-mi ceva concret. Spune-mi cum ai alungat-o! Vreau toate detaliile!

  Cu doar două săptămâni în urmă, îşi aminti Breuer, eu eram acela care îl imploram pe Nietzsche să urmeze nişte etape clare, iar Nietzsche acela care insista că nu există „calea", că fiecare trebuie să-şi afle propriul adevăr. Suferinţa lui Nietzsche trebuie să fie într-adevăr îngrozitoare acum ca să-şi contrazică propriile teorii şi să spere să găsească în vindecarea mea calea directă către a lui. O astfel de cerere, decise Breuer, nu trebuie aprobată.

  — Friedrich, nu-mi doresc nimic mai mult, spuse el, decât să-ţi dăruiesc ceva – dar trebuie să fie un dar realmente important. Detectez stăruinţa în vocea ta, dar îţi ascunzi adevăratele dorinţe. Ai încredere în mine, măcar de data asta! Spune-mi exact ce vrei. Dacă stă în puterea mea să-ţi ofer acest lucru, va fi al tău.

  Sărind de pe scaun, Nietzsche se plimbă încoace şi-n-colo câteva minute, apoi se duse la fereastră şi rămase privind afară, cu spatele la Breuer.

  — Un om profund are nevoie de prieteni, începu el, vorbind parcă mai mult pentru sine decât pentru Breuer. Când toate celelalte eşuează, îi rămân zeii. Dar eu nu am nici prieteni, nici zei. Eu, ca şi tine, am dorinţe, şi niciuna nu este mai mare ca aceea a unei prietenii perfecte, o prietenie inter pares – între egali. Ce vorbe otrăvitoare, inter pares, vorbe ce conţin atâta alinare şi speranţă pentru unul ca mine, care a fost mereu singur, care a căutat mereu, dar n-a găsit niciodată pe cineva care să fie exact pe măsura lui.

  Uneori mă despovărez în scrisori către sora mea, către prieteni. Dar când îi întâlnesc pe ceilalţi faţă în faţă, mi-e ruşine şi le întorc spatele.

  — Aşa cum îmi întorci mie spatele acuma? îl întrerupse Breuer.

  — Da.

  Nietzsche rămase tăcut.

  — Vrei să te despovărezi de' ceva acum, Friedrich? încă privind pe fereastră, Nietzsche dădu din cap.

  — în rarele ocazii când am fost copleşit de singurătate şi am avut izbucniri de nefericire în public, m-am blestemat o oră mai târziu şi m-am înstrăinat de mine însumi, ca şi când aş fi părăsit propria mea tovărăşie.

  Nici altora nu le-am permis să mi se destăinuie – nu doream să contractez datoria reciprocităţii. Am evitat toate astea, bineînţeles, până în ziua – se întoarse cu faţa la Breuer – când ţi-am strâns mâna şi am acceptat bizarul nostru contract. Eşti prima persoană cu care am mers până la capăt. Şi chiar cu tine, la început, anticipam trădarea.

  — Şi apoi?

  — La început, răspunse Nietzsche mă simţeam stân-jenit pentru tine – nu mai auzisem niciodată destăinuiri atât de candide. Pe urmă am devenit nerăbdător, apoi critic, judecându-te. Mai târziu m-am schimbat din nou: am ajuns să-ţi admir curajul şi sinceritatea. în continuare, am fost mişcat de încrederea ta în mine. Iar acum, astăzi, rămân cu o mare