— Ce ai visat, Friedrich?

  Întorcându-se de la fereastră, Nietzsche se aşeză cu faţa la Breuer.

  — în vis, mă trezesc aici, la clinică. E frig şi întuneric. A dispărut toată lumea. Vreau să te găsesc. Aprind o lampă şi caut în zadar, intrând în camere pustii, una după alta. Apoi cobor scara până în holul comun, unde mi se înfăţişează o privelişte ciudată: un foc – nu în şemineu, ci un foc sănătos de lemne în mijlocul încăperii – şi în jurul focului sunt opt pietre înalte, aşezate ca şi cum s-ar încălzi. Dintr-o dată simt o tristeţe cumplită şi încep să plâng. Aici mă trezesc de-adevăratelea.

  — Un vis ciudat, spuse Breuer. Ai vreo idee în legătură cu el?

  — Am doar un sentiment de mare tristeţe, un dor adânc. N-am mai plâns niciodată în vis. Mă poţi ajuta?

  Breuer repetă încet propoziţia simplă a lui Nietzsche: „Mă poţi ajuta?" Era ceea ce-şi dorise. Şi-ar fi putut imagina, cu trei săptămâni în urmă, asemenea cuvinte din partea lui Nietzsche? Nu trebuia să piardă această ocazie.

  — Opt pietre încălzite de foc, răspunse el. O imagine ciudată. Să-ţi spun ce-mi sugerează mie. îţi aminteşti, desigur, puternica ta criză de migrenă din hotelul lui Herr Schlegel?

  Nietzsche dădu din cap.

  — Cea mai mare parte. O bucată din ea n-am fost prezent!

  — E ceva ce nu ţi-am spus, zise Breuer. Când erai în comă, ai rostit câteva fraze triste. Una din ele a fost: „Nici o portiţă, nici o portiţă."

  Nietzsche părea perplex.

  — Nici o portiţă?" Ce-oi fi vrut să spun?

  — Cred că „nici o portiţă" însemna că nu aveai loc în nici o comunitate ori prietenie. Eu cred, Friedrich, că tânjeşti după un cămin, dar te temi de asta!

  Breuer îşi îmblânzi vocea.

  — Aceasta trebuie să fie o perioadă a anului foarte singuratică pentru tine. Mulţi din ceilalţi pacienţi au plecat deja pentru a fi cu familiile lor de Crăciun. Poate că de aceea camerele sunt pustii în visul tău. Când mă cauţi, găseşti un foc încălzind opt pietre. Cred că ştiu ce înseamnă asta: în jurul căminului meu suntem şapte – cei cinci copii, soţia mea şi cu mine. Nu cumva tu ai putea să fii cea de-a opta piatră? Poate că visul este despre dorinţa de a avea prietenia mea, căminul meu. Dacă-i aşa, eşti binevenit.

  Breuer se aplecă pentru a pune mâna pe braţul lui Nietzsche.

  — Vino cu mine acasă, Friedrich. Deşi m-am vindecat de disperare, nu trebuie să ne despărţim. Fii oaspetele meu pe perioada sărbătorilor – sau, mai bine, rămâi toată iarna. Mi-ai face cea mai mare plăcere.

  Nietzsche îşi odihni mâna pe a lui Breuer o clipă – doar o clipă. Apoi se ridică şi se duse din nou la fereastră.

  Ploaia, adusă de vântul din nord-est, bătea violent în fereastră. Se întoarse.

  — îţi mulţumesc, prietene, pentru că mă inviţi în casa ta. Dar nu pot accepta.

  — De ce? Sunt convins că ţi-ar face bine, Friedrich, la fel şi mie. Am o cameră liberă cam de mărimea acesteia. Şi o bibliotecă unde ai putea scrie.

  Nietzsche dădu din cap cu blândeţe, dar ferm.

  — Acum câteva minute, când ai spus că ai mers până la limitele cele mai îndepărtate ale capacităţii tale limitate, te refereai la înfruntarea izolării. Şi eu mă confrunt cu limitele mele – limitele capacităţii de a stabili relaţii. Aici, cu tine, chiar şi acum, când discutăm faţă în faţă, de la suflet, eu mă lovesc de aceste limite.

  — Limitele pot fi extinse, Friedrich. Hai să încercăm! Nietzsche se plimba de colo-colo.

  — în momentul în care spun: „Nu mai pot suporta singurătatea, mă prăbuşesc în abisuri de nedescris în respectul meu faţă de sine – căci am părăsit tot ce e mai înalt în mine. Drumul sortit mie îmi cere să rezist pericolelor care m-ar putea abate.

  — Dar, Friedrich, a te alătura cuiva nu e totuna cu a te abandona pe tine însuţi! Ai spus odată că ai multe de învăţat de la mine despre relaţii. Atunci dă-mi voie să te învăţ! Uneori e bine să fii suspicios şi vigilent, dar alteori trebuie să ştii să laşi jos garda şi să permiţi să fii atins, întinse mâna spre el. Vino, Friedrich, stai jos.

  Ascultător, Nietzsche se întoarse în fotoliul său şi, închizând ochii, respiră adânc de mai multe ori. Apoi deschise ochii şi se porni.

  — Josef, protyema nu e că tu m-ai putea trăda pe mine: este că eu te-am trădat pe tkie. N-am fost cinstit cu tine. Şi acum, când mă inviţi în casa ta, când devenim mai apropiaţi, trădarea mea mă macină. E timpul să terminăm cu minciunile între noi! Dă-mi voie să mă despovărez. Acultă-mi confesiunea, prietene.

  Întorcând capul, Nietzsche îşi pironi privirea pe un bucheţel de flori de pe covorul de Kashan şi, cu o voce tremurată, începu.

  — Acum câteva luni, m-am îndrăgostit profund de o tânără remarcabilă, rusoaică, pe nume Lou Salome. înainte de asta nu-mi permisesem niciodată să iubesc o femeie. Poate pentru că am fost asaltat de femei la începutul vieţii. După moartea tatălui meu, am fost înconjurat de femei reci, distante – mama, sora mea, bunica şi mătuşile mele. Trebuie să-mi fi rămas în minte unele atitudini profund vătămătoare, pentru că de atunci am privit cu oroare legăturile cu femeile. Senzualitatea – carnea unei femei – mi se pare cea din urmă distracţie, o barieră între mine şi misiunea mea în viaţă. Dar Lou Salome era altfel, sau aşa am crezut eu. Pe lângă faptul că era frumoasă, mi se părea şi un suflet cu adevărat înrudit cu al meu, o minte geamănă cu a mea. Mă înţelegea, îmi indica noi direcţii – spre înălţimi ameţitoare